19 Nov 2007 by

Related Posts

Tags

Share This

7 Comments

  1. mara

    welcome back! :))

  2. zărzărica

    nici nu-mi vine sa cred ce mare s-a facut. parca mai ieri erai insarcinata… s-a dus vremea, se duc anii. felicitari, ai un odor.
    si nu mai rade atunci cand traduci (sic!), ca te urmaresc. cristina

  3. Ada Demirgian

    Cale cliistiiinaaa?

  4. zărzărica

    aia… cu lazvan…

  5. Ada Demirgian

    lazvanuu ala maaaale si psi’o’log?

  6. zărzărica

    ala, ala, cale-i acu si pe e-psihoterapie.blogspot.com. stie fata :))) blavo!
    te-am pus deja in blogroll.

  7. vergessenieIsabel

    Cornulet…

    Era in vara lui `83 parca, si eram dimineata devreme in trenul de Caransebes. In fata mea la geam statea Laurentiu, langa el taica-su, Victor. Desi banatean get-beget, Victor vazuse lumina zilei in Baragan, unde familia sa a fost deportata.
    Era vara, era dimineata devreme, iar ochii lui Laurentiu se inchideau mereu. Copilul era in prima „vacanta mare“ din viata lui. Se vedea ca nu dormise suficient, dar vroise neaparat sa vina cu noi, la Jupa, la crap. Asa ca ne aflam in tren, echipati complect. Nu voiam insa sa lasam copilul sa adoarma din nou, ca dormise tot drumul, si mai aveam doar cateva minute pana la halta de destinatie, dar ne opriseram la Cornutel Banat, o statie in care trebuia sa facem cruce cu acceleratul de Mangalia.
    Ca intotdeauna cand nu ai ce face, pacatele te imping spre actiuni care se pot avea un sfarsit neasteptat…
    – Ia uite, Lauri, vezi cum se cheama halta asta? Cornulet Banat! ii zic copilului in cea mai cinstita intentie de a-l tine treaz, aratandu-i inscriptia mare, albastru pe alb pe care scria bineinteles altceva, si anume Cornutel Banat.
    – Da!!! Uite tata, am ajuns la Cornulet, se bucura copilul, preluand greseala indusa de mine
    Victor insa nu avea deloc umor in dimineata aia. Dimpotriva…
    – Ia citeste, ma desteptule, ce scrie acolo?
    Copilul citeste din nou, si din nou zice ce-i indusesem eu. Si din nou taica-su il bubuie, lucru care ii aduce copilului lacrimi in ochi. De aici incolo bineinteles ca nu mai vede si pricepe clar, nu aude decat ocariile lui Victor. Incerc sa intervin, dar imi primesc si eu portia de bombaneli, adicatelea om mare si nu stiu altceva decat sa prostesc copilul, etc, etc. Laurentiu plange in toata regula, a venit si acceleratul, dar el nu-l vede, am plecat deja, am ajuns la Valea Paltinisului, coboram, copilul plange, taica-su se infurie si mai tare…
    Niciunul din noi nu s-a bucurat de ciocarliile care literalmente se ridicau din picioarele noastre spre soare, pe drumul ingust, intre fanete, pana la Jupa. Deabia cand, in miezul zilei fierbinteala l-a obosit si l-a adormit pe Laurentiu s-a mai linistit si Victor. Apoi, dupa amiaza, cand ne-a prins o furtuna teribila si ne-am refugiat sub un mal de pamant de unde am gonit o familie pasnica de serpi, a rasunat iara rasul vesel al copilului…
    Laurentiu? Traieste azi undeva prin California, e informatician, e insurat si are 2 baietei gemeni.
    Victor? E la pensie, umbla la pescuit si isi ingrijeste (ca si altii!) diabetul.
    Eu? Am scris povestioara de mai sus.

    Sarutmana, Ada Werner

css.php