59.99

23 Jan 2010 by Ada

Am încercat destul timp să-mi amintesc ce cadou i-am cumpărat anul trecut de ziua ei şi nu prea am reuşit. Dacă eu am uitat, probabil că nici ea nu-şi aduce aminte. N-o întreb, oricum nu mai are importanţă. Anul ăsta am vrut să-i cumpăr ceva cu totul special, ceva care să aibă o oarecare legătură cu vârsta de cinci ani.

Cartea din stânga acestor cuvinte era pusă în vânzare la un preţ neruşinat la Diverta, înainte de sărbători. Nu mai ştiu sigur suma exactă, cert este că sărea bine de 80 de ron. Mi-amintesc că prima oară am văzut-o la Diverta de pe Magheru, într-una din sâmbetele în care Miss era la cursul de teatru şi eu pierdeam vremea prin oraş, până se făcea ora la care să o iau de la Fundaţie. M-am aşezat cu cartea în braţe pe un fotoliu şi am răsfoit-o cu atenţie, cu jind, cu conştiinţa faptului că nu, nu am să dau atâţia bani pe minunea asta, după cum nici pe cele O mie şi una de nopţi, ediţie de lux cu desene superbe, nu voi da vreodata 150 de ron. Nu zic că nu merită. Zic că nu pot.

“Uşile fermecate” nu e doar o carte frumoasă. E un obiect interesant, e o carte cu… uşi secrete, aşa cum puteţi ghici şi din titlu. Desenele sunt minunate, uşile spre lumea zânelor sunt discrete şi delicate, trebuie multă grijă când le deschizi şi ce e în spatele lor te surprinde mereu. Mi-am dorit cartea asta pentru Irina, am cochetat cu gândul de a strânge din dinţi şi a i-o lua de Crăciun, dar ea o voia pe Thumbelina şi nu puteam să-i stric copilului bucuria, şi oricum era MULT prea scumpă pentru buzunarul meu.

Când am ajuns ieri la Cărtureşti, în căutarea semnului de carte promis ca dar de ziua ei, am revăzut-o pe raft şi mi-am muşcat buzele.

Venisem să cumpăr doar un semn de carte. Am deschis-o iar şi m-am încântat încă o dată, aproape că mi-o imaginam dând pagină după pagină şi necăjindu-se că la început zânele nu se lasă văzute, vezi doar un picioruş sau o umbră mişcătoare. Am întors-o şi am făcut ochii mari: “doar” 59.99 ron.

Ei… 59.99 nu e chiar 80, nu? Nu e nici măcar 60…

Ok, am luat-o. Am scos ultimele hârtii din portofel şi am luat-o. Nu doar pentru că e frumoasă şi interesantă, ci pentru că anul ăsta mai crede în zâne, şi în îngeri, şi în uşi fermecate. Şi pentru că nu ştiu cât mai durează. Şi pentru că am simţit că se va bucura.

Greu de descris reacţia ei imediată la cartea cea minunată. Vă spun doar că aseară Irina mi-a povestit până spre ora 24.00, cu lux de amănunte, dorinţele pe care şi le va pune când va arunca bănuţul în Fontana di Trevi, la Roma. Atât de multe amănunte, că deja le-am uitat. Dar am zâmbit mult, pentru că dorinţele ei sunt toate cu zâne şi aripi de curcubeu şi palate de aur şi un Costică mai mare şi mai puternic. Irina povesteşte minunat pentru un copil de cinci ani şi în toate poveştile ei sunt şi eu pe undeva. În vreme ce o ascultam, mă mângâia pe păr, sau mă masa pe spate, iar eu nu puteam decât să spun: “Da? Da! Aaaa! A-ha!” şi să râd. De bucurie.

– Ce frumos povesteşti, Irina! De bucurie simt cum îmi cresc aripile.

– Da? Eu vreau să ai aripi mari, mami, până la cer. Hai, până unde au crescut acum?

– Până la tavan!

– Stai să-ţi mai fac puţin masaj, să crească şi mai mult. Să-mi zici când ajungi la lună.

Azi dimineaţă, când s-a trezit, a ridicat perna, apoi s-a dat jos din pat, s-a uitat pe sub bibliotecă, pe sub pat, peste tot. Căuta ceva.

– Ce faci, Irina?

– Caut uşile fermecate!

Şi atunci, 59.99 n-au mai fost decât cifre.