8, sau cum ne otrăveşte şcoala
În ajunul aniversării ei de 8 ani, Irina i-a mărturisit lui Laur că ar vrea să locuiască într-o casă cu curte şi pomi, undeva unde nu e şcoală şi after-school şi trafic şi aglomeraţie.
Ar fi fost frumos să povestim azi despre cum a mai crescut Irina şi ce fain e copilul capricorn la 8 ani, cu bunele şi mai puţin simpaticele lui trăsături. Dar nu pot, am trei noduri în gât, unul provocat de o poză cu lumânare de care am dat ieri la intrarea principală şi al doilea legat de faptul că de când a început şcoala, deci de mai bine de doi ani, copilul Irina e mai mult absent. Al treilea nod vine de la emoţie, că totuşi, au trecut 8 ani, Dumnezeu ştie când, şi, vorba lui Laur, mâine, poimâine o mărităm.
A intrat în şcoală crezând în zâne şi în spiriduşi, în curcubee şi în praf magic. După numai trei luni de şcoală discutam despre băieţii pe care îi iubeşte, telefoanele pe care le au ceilalţi copii, psp-urile cu care vin la şcoală şi veşnicele “iar ţi-ai pierdut… stiloul/guma/ascuţitoarea/penarul/adidaşii” sau “iar ai uitat acasă sandwich-ul/sticla de apă/echipamentul sportiv/materialele pentru orele de educaţie plastică”.
Şcoala ne otrăveşte discuţiile. De fapt, noi nu mai discutăm, ci despicăm firul în patru. “Unde ţi-ai uitat căciula?”, “Cine ţi-a rupt penarul?” “De ce n-ai pus în ghiozdan şi culegerea de matematică şi caietul special şi caietul de clasă şi caietul pentru after”. “De ce ai luat – FB?” “De ce ai luat S! Cum adică S!?” “-B??” “Şi sâmbăta asta e concurs? La cât?” “De ce aş cumpăra o revistă cu cd care apoi să zacă aruncată pe jos” “Iar Gazeta Matematică? cu numărul trecut ce ai făcut?”
Şi pe măsură ce trece timpul, copilul e mai obosit şi mai contaminat de radio Zu care se ascultă în microbuzul ce o duce la After, de ipod-urile la care fetele ascultă Loredana şi Cabron, de “Monster High” şi Draculaura, de glumele body-guard-ului, de răutăţile celorlalţi copii, de gaşcă, de mode, de lipsa de acasă, de orele multe de stat pe scaun. Autoritatea supremă este Doamna. Nu cumva să o supărăm pe Doamna, că e jale. În plus, cine-s eu să-i dau teme de făcut în plus, eu nu-s Doamna. Decât să o supăr pe Doamna, mai bine te supăr pe tine.
– Sunt nervoasă că eu nu pot alerga nici măcar un kilometru, mi-a spus ieri pe drumul spre casă.
– N-ai de ce să te enervezi. În primul rând, pentru că n-ai încercat niciodată să alergi un kilometru, apoi pentru că n-ai unde şi când să încerci şi în plus, fiindcă e iarnă şi iarna e mai greu să facem alergări. Aş înţelege să te enervezi dacă ai fi încercat de o sută de ori să alergi un kilometru şi n-ai fi reuşit. Kilometrii se aleargă întâi cu sutele de metri. Azi alergi o sută de metri, mâine două sute şi tot aşa.
– Da, înţeleg, dar tot sunt nervoasă.
În mijlocul iureşului şi al lui “nu-s bani să te duci şi la dansuri/engleză/pictură/balet şi nici timp n-ai avea la câte teme ai de făcut” ea şi-a dorit anul ăsta petrecere cu zâne. A chemat în vizită copiii cu care a crescut sau care au impresionat-o la un moment dat. Nu s-a supărat că Natalia pleacă la munte şi nu va veni la ziua ei. Încă visează excursia la Roma pe care i-am promis-o. A primit un sticker cu show-ul lui Mickey Mouse de la Sala Palatului şi e convinsă că e o invitaţie gratuită. Undeva sub “şi-acum să vă cânt o melodie din la” încă mai lălăie versiunea de la Buşteni a lui “caii verzi de pe pereţi prea curând n-o să-i vedeţi” – poezie improvizată în 2010, în camera noastră cu vedere spre Caraiman.
Victoria cea mai mare în anul 7 spre 8 e că şi-a recăpătat zâmbetul frumos, pe care-l rătăcise între tantrumuri şi crize de furie şi de tristeţe în anii 4 spre 6. Acum nu mai e tristă şi furioasă.
Acum e în sistem. Crede sincer că Băsescu e de vină că nu mai primesc cornul zilnic la şcoală şi vrea să ştie cine a ieşit primar şi care e treaba cu Guvernul. E ocupată cu temele, medaliile, concursurile, mp3-urile, păpuşile, vampirii, vedetele şi telefoanele ce vin la pachet cu şcoala. M-a întrebat dacă poate să intre şi ea în gaşca de beyblade şi dacă poate să facă schimb cu Răzvan, să-i dea un blade de-al ei pentru unul de colecţie.
– Da, treaba ta. Dar gaşca asta ce face?
– Se joacă în pauze cu bey-urile.
– Şi mai sunt şi alte fete?
– Nu, doar eu, că eu sunt mai băieţoasă.
– Şi o fi bine că tu eşti mai băieţoasă?
– Nu ştiu.
– Nici eu nu ştiu…
I-a dus bey-ul lui Răzvan, care între timp a devenit Ştefan sau Alex, nici eu nu mai ştiu bine, dar băiatul nu i l-a dat pe cel promis. S-a jurat pe inimă, mami, că mi-l aduce mâine. Şi mâine a trecut şi jurământul pe inimă s-a făcut praf.
Da, sigur, ar fi fain să nu mai mergem zilnic la şcoală şi la serviciu, să stăm să ne jucăm pe dealuri şi să creştem căţei adevăraţi.
– Lasă, mami, mă duc la vară la tanti Maria.
De ziua ei am trimis-o la şcoală cu 3 cutii de bomboane. Cele cu ciocolata albă şi neagră şi căpşuni pentru copii şi o cutie de bomboane cu lichior pentru Doamne. Obiceiul e că sărbătoritul merge din clasă în clasă şi le serveşte pe toate Doamnele. Excursia, din câte am înţeles, se termină în cancelarie.
– Dar ţie nu ţi se pare aiurea să le dai bomboane Doamnelor şi copiii să nu primească?
– Nu. Am înţeles că aşa e obiceiul. Şi la noi în clasă vin copii să o servească pe Doamna cu bomboane.
– Şi vouă nu vă e poftă?
– Nu. Că înţelegem.
Oh well…
Şi-a pus cutiile de bomboane în ghiozdan de aseară. Pentru că iar şi-a uitat penarul la after şi am purtat o lungă discuţie ieri despre cum abia şi-a recuperat adidaşii uitaţi de anul trecut la cuierul de la Smiley şi căciula uitată alaltăieri în bancă, am întrebat-o cum ar fi să uit şi eu cutiile ei cu bomboane acasă?
Deci, penar cu stilou şi ce-i mai trebuie pentru scris, nu are. Va împrumuta de la un coleg până-l recuperează pe al ei de la after. Caiet de română a căpătat de la Cosmina, că al ei s-a terminat în clasă şi Doamna a certat-o. Dar are trei cutii de bomboane şi probabil că deja a servit toată şcoala. Pentru că ieri Natalia a ales-o pe ea să colinde din clasă în clasă cu bomboane, azi ea a ales-o pe Natalia ca însoţitor. Ar fi vrut să vină şi la mine la birou, să le dea bomboane colegilor mei.
– Nu se poate, Irina, n-avem cum. Ar însemna să lipseşti de la şcoală.
– Nici de ziua mea nu pot să lipsesc…
Pro memoria
Related Posts
Tags
Share This
La Multi Ani pentru Irina! Sa va traiasca fata cea mare, sa fie sanatoasa, fericita si iubita! Restul se rezolva. 🙂
Merci la fel, Liviana.
Hai sa iti traiasca, sa va traiasca, si sa creasca sanatoasa, la minte, trup si suflet! Altfel, ma regasesc mult in tot ceea ce spui tu, cu mentiunea ca eu, personal, imi autocenzurez pornirea de a le si spune pe blog, asa ca din punctul asta de vedere te admir.
La multi ani inca o data, din inima!
multumim, Bogdana. Am spus ceva de nespus?
Nope. Nimic de nespus. Eu mi-am propus sa ma abtin de la a comenta pe blog ce face doamna/scoala odata ce incepe scoala. Nu ma tin eu 100% deasta dar sunt pe drumul cel bun 🙂
Off topic, vb cu don pandele pliz, poate face ceva si pt noi astia care comentam de pe telefon. Ceva mai friendly 🙂
Nu mi se pare ca am atacat persoane in ce am scris, am spus doar ce am constatat in privinta efectelor scolii asupra relatiei mele cu fi-mea. Doamna citeste blogul si Doamna stie ca daca am ceva de spus ii spun intai dansei.
Don Pandele, 2-10, dom’le, iar nu-i bine cu maimutzoii aia…
Cine a zis ca ai atacat persoane? Chill, girl. Doamna fiica-mii, de exemplu se minuneaza mereu de cat de constiincioasa este. Sau mai trece cu vederea gramada de purcei de pe paginile copiilor. Sau avem o lista interminabila de concursuri pentru care trebuie sa dam 19 sau 20 de lei. Iata trei exemple de lucruri pe care nu o sa le spun pe blog. Chestiune de optiuni personale, that’s all. Nu am zis ca eu fac gresit sau tu faci gresit, sau automat daca nu scriu pe blog inseamna ca nu vreau sa ma iau de cineva sau ceva in public. Pur si simplu, am ales sa nu (mai) scriu despre scoala. Atat am zis.
Nu mai cauta alte intelesuri, acolo unde nu sunt 🙂
Bogdana nu caut nici un inteles ascuns, te-am intrebat doar daca e ceva de nespus in ce am scris eu in articol… Nu e prima oara cand sunt felicitata pentru chestiile pe care le spun pe blog si mie nu mi se pare ca tine de curaj sau mai stiu eu ce doza de nebunie sa scrii ce scriu eu. Aia incercam sa aflu.
De pe telefon (iPhone, testat de mine), maimutoii se pot roti nu prin “apucarea” cursorului si tragerea lui, ci prin apasare pe linia acestuia, mai aproape sau mai departe, pana cand se indreapta figurina.
La multi ani! Sa fie sanatoasa si sa creasca frumos in continuare!
La multi ani, Irina!
Umbla o vorba prin targ cum ca “copii mici- probleme mici, copii mari- probleme mari”. Incep din ce in ce mai des sa ma conving ca asa e. Important e ca tu sa ramai “zen” in toata povestea asta. Se poate si mai rau, crede-ma: eu a 2 povesti d-astea zilnic, 2 Doamne, diferite, binenteles 🙂 in atitudine si pretentii, etc.
Ei sa fie sanatosi, si noi pe langa ei, nu? Cine stie ce ne-o mai astepta in viitor!
Eu sunt zen dar e un zen blegos asa…
La multi ani! Sa creasca mare si sa creada in zane mereu. In ce priveste problemele… hm. Sotul meu tocmai a fost interpelat de o mamica a unei colege de-a lu Alex cum ca fiul meu din clasa 1 s-a pus peste fata ei la ora de sport si n-a mai vrut sa se dea jos… Acum eu cum sa reactionez? …
cu tact, cred.
la multi anisori veseli irinei si multe zane colorate in care sa creada pana la 100 de ani… o imbratisare magica de la noi…
LA MULTI ANI, Irina! Sa ai multa sanatate si noroc! Cat despre restul, toate se invata din mers, din greseli uneori, dar se invata. Si mami va fi mereu langa tine sa te mai traga de maneca sau sa iti ofere un umar pe care sa plangi.
Ada draga, scoala ne pregateste si pe noi, parintii, pentru etapa aia cand “gasca” stie mai bine ca oricine care-i treaba pe lumea asta. Pana una alta, iti urez LA MULTI ANI si tie, tocmai ai implinit 8 ani de cand esti mama!
La multi ani!
Si la multa rabdare!
La multi ani frumosi Irina!
La multi multi ani buni si linistiti pe cat se poate …… scoala lor e si a noastra din pacate iar ce fac ei acolo se cheama socializare… alta lume si nu trebuie sa comparam cu nimic… doar sa fim acolo…
La multi ani Irinei, sa fie sanatoasa si fericita! Cam trist ce povestesti tu aici…
La multi ani!!
La multi ani Irinei!
Copiii nostri chiar au dreptate sa incerce sa scape de scoala, le omoara creativitatea si inocenta.
Pana ca si Sir Ken Robinson e de acord cu ei … http://www.youtube.com/watch?v=zDZFcDGpL4U
La multi ani sanatosi si frumosi Irina!Sa fii mereu vesela,sa crezi in tine si sa asculti de parintii tai!
La multi ani, Irina!
De ceea ce povestesti tu ma tem si eu, pentru ca si fetita mea va merge la scoala la toamna…traiasca “desteptii” din varf care au mutat clasa zero la scoala. Si noi suntem cu mintea numai la zane, il asteptam pe Peter Pan si pe Clopotica, si mie imi e groaza de momentul cand lumea ei se va demitifica, si va fi redusa la fitele/gadgeturile/tampeniile moderne. ma tot gandesc ce pot face eu, ca mama, sa reduc un pic acest impact, dar nu am nici o idee…Sper ca pana la toamna va aparea vreuna din negura gandirii:)
Multa fericire si seninatate Irinei, si multa putere tie, sa o indrumi in acest peripluu prin scoala noastra.
Uf, ce m-a deprimat articolul tau. Nu numai ca am sechele din copilarie legate de integrarea in societatea scolara, dar am si cosmaruri la gandul ca Eliza va merge la scoala. Incep sa cred ca regii nu faceau asa rau cand isi inchideau fetele in turn departe de orice primejdii 🙂
Ma rog, am auzit si de scoli unde copiii se oftica daca lipsesc o zi, ca e prea fain acolo. Daaar alea-s pe undeva prin Pipera.
La multi Ani!
Eva mea are 12, sa te tii ca urmeaza pubertatea … cu tot ce aduce mai frumos: autocompatimirea, descoperirea faptul ui ca are emotii si poate suferi ca un adult.
Ritmul infernal in care traim e chiar nociv, ai dreptate.
Pupam pe crestet domnisoara mare! Am mai citit si eu posturi din urma, si e asa ciudat sa citesti de cand avea 3 ani, cu “problemele” si deliciile de atunci si apoi sa citesti despre clasa a doua si tot ce aduce cu ea …
La multi ani ei, si … usor de facut fata voua! 🙂
Astept cu nerabdare detalii despre rochita de Clopotica, si petrecerea aferenta, daca se poate 😀
Am postat:) multumim de urari.
Afterul asta e pe bani presupun.Tanti aia nu se poate uita in jurul ei cand pleaca copiii astfel incat sa vada vreun penar/alt obiect ratacit ? sau e ca alea de la gradi care pt ca au “studii superioare ” nu ajuta copiii sa se imbrace in pijamale ?
Pana la urma un copil se duce la after school pt ca NU poate sa stea singur acasa 4-5 ore si sa-si faca si temele in timpul asta , tot singur ….doamna ce pazeste pana la urma ? E doar manechin ?
Tanti e Doamna. Doamna se uita, nu e asta problema, dar in fiecare zi ar trebui sa se uite dupa altceva. Problema e ca Irina e imprastiata, n-are a face Doamna. Penarul se recupereaza, totul se recupereaza pentru ca Irina e mereu in locuri controlabile. Cu atentia ei nu stiu cum sa fac.
Si noi am avut o doamnă foarte drăguță ca învățătoare, care stătea si la semi-internat, si se uita biata de ea după toate, avea grijă de teme, de caiete, de culegeri, de penare, de jachete….Dezastrul a survenit în cls a V-a, când nu s-a mai uitat nimeni după astea, si arfi trebuit copilul să se descurce singur…Ei bine, copilul, împrăstiat si aerian de la mama natură, nu se descurcă foarte bine singur nici în ziua de astăzi, când are 15 ani si e în cls a XI-a…Sâmbătă a trebuit să fugim de la un party ca să lăsăm copilul să intre în casă, că iesise în oras, dar fără cheie la el…Nu vreau să sun prea pesimist, dar copiii cu capu-n nori se transformă în adolescenți/adulți cu capu-n nori 🙂 Eu m-am consolat cu ideea…
Eu zic, din experienta proprie (ca fiind cea care uita tot), ca dupa inca 1-2 astfel de experiente va tine minte sa-si ia cheia cand iese pe usa.
Sunt in continuare cu capul in nori, dar n-am mai pierdut de multi ani nica’.
Am invatat valoarea unei ultime priviri cand parasesc o incapere. Dar mai am momente de spaima de genul “da’ am stins aragazul?”, “oare mi-am luat telefonul?”, “unde mi-e portofelul?”. Doar ca sa constat linistita ca “da,am stins aragazul”, “a, uite telefonul e la locul lui” si “portofelul e in geanta, normal”.
So, there’s still hope 🙂
Copiii nu i-am uitat niciodata nicaieri.
Don Pandele, am vazut asta, ca si eu tot de pe iphone butonez. beleaua e ca e easer said than done, mai ales ca nu exista posibilitatea sa faci zoom la site. nici daca pui telefonul pe landscape, el tot in aceleasi dimensiuni ramane, cu spatiu blank in dreapta ecranului. anyway, imposibil nu e 🙂
E de bine, la mulți ani, e de foarte bine! La fel ca plimbatul ăsta cu bomboane pentru doamne pe care nici nu le cunoști. M-am scandalizat când am auzit, cum adică?, eu cumpăr bomboane pentru niște tove cărora nici nu le știi numele? Da, mama, mi-a zis, dar în ora aia scăpăm, ne plimbăm brambura prin școală cu doi prieteni pe care am dreptul să-i aleg eu, și ne distrăm toată ora. Oh, well, atunci se merită, zic. 😉