9, anul cumpenei de la 8 ani

17 Jan 2014 by Ada

Cred că avea cam …  doi ani, poate un pic mai mult, când în casa noastră a intrat o doamnă doctor recomandată cu surle și trâmbițe drept o persoană cu har. Da, există și doctori cu har. 

Irina era, probabil, într-unul din episoadele ei de dermatită atopică galopantă, când nu știam dacă e alergică la textile, la mâncăruri, la acarieni, la vopselurile de pe jucării sau pur și simplu, la viața asta în care eu, eu, eu o adusesem. Eram disperată. Nimic nu mergea, aveam trei slujbe, dormeam cam 4-5 ore în medie pe noapte, de la radio alergam acasă într-un suflet, să fiu acolo când se trezește, intrasem, profesional vorbind, pe o linie moartă, de pe care greu am reușit (sau poate, de fapt, n-am mai reușit) deloc să mă smulg, eram, în doar câteva cuvinte, pe fundul unei prăpăstii și nimeni, nimeni nu putea să mă scoată de acolo. 

Această doamnă doctor, al cărei nume l-am uitat, era medicul Anei noastre cea de toate zilele, preaiubita bonă a Irinei. A venit, deci, adusă de Ana, cu misiunea de a consulta încă o dată copila și a sfârșit prin a mă consulta, de fapt, pe mine. Scriam pe vremea aia pentru niște reviste pe care pun pariu că nu le-ați citit niciodată și ceea ce scriam era atât de… străin de mine, de ființa mea interioară, încât îmi ieșeau bube, la propriu, pe piele. Organismul meu se revolta, pur și simplu, de prostituția intelectuală pe care o performam pentru sume mizere, dar de care aveam atâta nevoie. În plus, cu tiroidita Hashimoto abia declanșată și mici iatagane spânzurate deasupra capului meu, viața mea nu era tocmai simplă.

Mi-aduc aminte că stăteam turcește pe mocheta albastră din camera Irinei, cu fetița cârlionțată la mine în brațe, cu spatele sprijinit de pătuțul ei și plângeam, explicându-i aceste doamne doctor că sunt extrem de nefericită, că fac ceva ce e împotriva ființei mele, că nimeni nu mă poate ajuta , că sunt într-un tunel în plină beznă și nu e nici o lumină nicăieri și copilul ăsta așa de bun și de luminos e plin de bube și se înroșește de la orice atinge și pare că nimic, nici o cremă scumpă nu poate să o vindece, deci… în jurul meu era negru. 

Această doamnă doctor, al cărei nume l-am uitat, mi-a șters lacrimile și mi-a spus că lucrurile nu-s așa de negre cum par. Că iată, am o casă frumoasă (mă rog, nu era a mea…) un copil superb (asta da), totuși, o slujbă stabilă și chiar dacă acum fac ceva ce nu-mi place, ceva ce consider eu că nu-mi face cinste, că e prea jos pentru mine, nu-mi rămâne decât să fac cele mai frumoase articole pentru revistele cu pricina, fără să mă mai gândesc că acele reviste vând de fapt ceea ce mie îmi era complet străin și să le scriu cât pot eu de bine, ca și cum le-aș scrie pentru Nobelul pentru literatură. Be the best of whatever you are, zicea doamna doctor. Și-apoi, e ceva temporar, până ies din groapă, n-am să fac asta pentru tot restul vieții, o să treacă și nimic nu mă împiedică să-i fac Irinei și un frățior, ea așa are impresia, că Irina va avea și un frate… Și sigur, voi avea eu o cumpănă cu Irina, la opt ani, dar va ieși din asta cu bine. 

Atunci, pe moment, vizita acestei doamne doctor, al cărei nume l-am uitat, mi-a făcut bine. Abia mai târziu, la câteva zile după ce a ieșit pentru totdeauna din casa mea, am procesat ce îmi spusese. Sigur, veți avea o cumpănă cu Irina, la opt ani, dar va ieși din asta cu bine. 

Au trecut șase ani de atunci și scriu în ziua a 365-a a anului opt al Irinei. 

Sunt o femeie inteligentă, citită, nesuperstițioasă, cu un bob de credință în Dumnezeu, cât să fiu în stare să mut munții din loc. Am ieșit din groapă, nu mai scriu mizerii împotriva propriei mele ființe, am o viață bună, un soț care mă iubește, încă un copil (ok, e fetiță, dar asta nu contează) altă casă, sunt bine, eu cu mine, am trecut prin multe împreună cu fetița mea cârlionțată, dar…

Șase ani de zile m-am gândit la cumpăna de la opt ani, din viața Irinei, cea din care doamna doctor îmi spusese că vom ieși cu bine. 

Și gândul meu, în fiecare dimineață ce a trecut de pe 18 ianuarie 2013 până azi, a fost: Doamne, te rog, nu-mi da cumpăna aceea azi. Cred că Dumnezeu mă iubește, pentru că până la ora la care scriu, Irina n-a fost deloc în pericol de moarte. Mi-e frică să spun hop, în definitiv încă are opt ani, până pe 18 ianuarie la ora 17 și 35 de minute. Dar sper, sper și cred, Doamne, ajută necredinței mele, că orele vor trece cu bine și vom depăși fatidica presimțire a doamnei doctor cu har, al cărei nume nu-l mai știu. 

Despre Irina ce să vă spun?

E superbă. E a mea. O iubesc. 

E… căscată, zăpăcită, scapă din mână tot ce atinge, nu-și notează toate temele, uită să se spele pe dinți, e-n stare să stea toată ziua în pijamale, citește de rupe, încă mai crede în zâne, consideră ca manualele de școală nu-s tocmai folositoare, spre deosebire de cărțile de povești cu care își burdușește ghiozdanul, oscilează între “Pâinea lui Dumnezeu” când vine vorba de soră-sa și persoanacareerasă-itaielieicapulsăptămânatrecutăcândaînchisportbagajul, nu prea are prieteni și vorbește, Dumnezeule mare, vorbește în continuu, în continuu, în continuu. De ziua ei dorește să vadă Frozen, la cinema, cu Luca, Luca, Mara, Maria, Ana și Ioana. 

Să recapitulăm. 

E superbă. E a mea. O iubesc. 

AMR 18 ore și 35 de minute până când Irina împlinește 9 ani. 

Naşterea Irinei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Anul 7

 Anul 8