Adolescența lui Firicel

25 Oct 2017 by

Cam pe la 10 ani, Firicel a început să-și țeasă un cocon de tăceri, anxietăți, închipuiri și gânduri negre. Probabil așa a știut ea să se apere de gândul că e tare greu să-ți iei rădăcinile la spinare și să treci ditamai oceanul, nici tu nu știi prea bine de ce. Poate asta e natura moștenită de la bunică-sa, care are umorul ei, nu pe al meu, sarcasmele ei (un pic asemănătoare cu ale mele) și tonurile ei de gri întunecat între alb și negru. 

Pe la 11 ani, Firicel înota deja într-o lume diversă, în care n-ai voie să fii anti-nimic în mod deschis, dar poți să-ți asumi vini istorice, n-ai încotro și trebuie să trăiești cu conștiința tuturor păcatelor rasei albe. Atunci, din coconul de tăcere s-a scuturat episodic un fluture activist, care protesta (fără prea mult succes) împotriva orelor de culcare impuse de mama, împotriva regulilor adulților, împotriva strâmbătății lumii, a nedreptății în general. Același fluture milita pentru drepturile copiilor, pentru accesul la romanele Young Adult și la filmele 14+ (desigur, 14 e doar un număr, nimic mai mult, să discutăm despre +, ăla contează și doar atât). Când se apropia prea tare de lămpile adulților, înainte să-i sfârâie aripioarele, se retrăgea înapoi în cocon, bocănind cu pași grei, pe scări în sus sau în jos și trântind ușile cu năduf. 

La 12 ani Firicel s-a transformat într-o ființă rock. Învelită în haina ei de piele neagră, ascunzându-și fața printre bucle, cu o cruce de argint la gât și multe brățări de piele la mâini, purtând mereu inelul cu model grecesc moștenit de la mama, și-a tras căștile pe urechi și și-a băgat nasul în cărți, nu înainte să lase un bilet pe ușă: “Please, feed the bookworm”. La 12 ani, are toate argumentele la ea, doar colții sunt un pic cam ascuțiți și mai trebuie piliți, iar ghearele lungi, uneori date cu lac, trebuie doar șlefuite, cât să nu se rănească atunci când își încrucișează brațele pe piept, semn că discuția e gata, până aici, nici nu are rost să mai discutăm. 

Eu sunt un sac de box, cusut bine pe la încheieturi și trebuie să mă obișnuiesc cu gândul ăsta. Că încă o vreme trebuie să-i despic anxietățile în 14, să-i combat argumentele nerealiste, să n-o strivesc dar nici să n-o las să-mi scoată umplutura, ca să mă asigur că și după ce mă voi fi oprit din pendularea ultimului ei pumn, voi mai fi în stare să mă scutur de noua mea piele, să zâmbesc și să-i spun iar: sunt aici pentru tine. 

Aceasta e o declarație de dragoste. De la Mama pentru Firicel, cea care aleargă spre adolescență ca din pușcă, grăbită, un pic neatentă, gata să înghită lumea cu fulgi cu tot, fără să lase mai mult de un inch de la ea, gata să se arunce în ape reci, așa de reci că i-ar putea opri inima la contact, convinsă că se descurcă, sigură că are dreptate, dar întorcând mereu capul spre mine: e bine? ce părere ai? Care to comment? 

“Pot să mă duc să mă plimb? Am nevoie să fiu singură, să-mi adun gândurile…”

“Ok, dacă te oprește nenea polițistul pe stradă, zi-i că ai 16 ani, să n-avem probleme… Întreabă-l dacă l-au prins pe tipul ăla de a atacat cu cuțitul o babă care făcea jogging în parc zilele trecute. A, și vezi, să nu treci prin față pe la nr XY, omul vinde droguri și nu știi cine vine să-și ia doza.”

“You’re kidding, right?” 

“Nope. Să știi că te-am iubit. Adică, mă rog, eu în locul tău aș ieși cu o prietenă…”

“But I don’t want to go out with a friend…”

“Avem grădină!”

“Nu pot să plec singură, right?”

“Cred că încă nu…”

“Eu nu pot să fac nimic, niciodată!”

“O să poți, deocamdată nu e safe.” 

“Vreau să mă tunzi, mi-e cald, nu mai suport părul ăsta lung…”

“Hai, recunoaște, de fapt, ți-e lene să te perii…”

“Mooooom! Ai dreptate, am zis și eu așa. A propos, aș vrea să îmi fac un tatuaj, aici pe încheietură, semipermanent, cu sigla lui Bon Jovi.”

“Over my dead… aaaaa… ok, pot să-ți plătesc un tatuaj, dar dacă tot e pe banii mei, aleg eu ce și unde tatuăm, ok?”

“Adică, tu ce sugerezi…?”

“Ok… mă gândesc la o ancoră de vapor, cu lanț, sau o sirenă și dedesubt să scriem I love Gicu Forever.”

“Mooooom!” 

“Nu merge? Ok… atunci o inimă cu săgeată, înlănțuită… picături de sânge, baltă… Și dedesubt scriem Pafnutie pentru totdeauna!”

“Fine, nu mai vreau nici un tatuaj!”

Câteodată nu mai am energie, după una din discuțiile noastre eterne am senzația că m-a tras cineva afară din priză și, precum Wall-E, am nevoie să ies la lumină împreună cu prietenul meu, gândacul și să stau așa, cu panoul solar în brațe, să aștept ca toate liniile să fie iar pline, verzi. Atunci mă aricesc eu și mă ascund pe după uși, I’m done, atât, nu mai pot, lasă-mă să respir. Doamne, apără și păzește, mâine ce o să mai inventezi, dacă azi vrei tatuaj, la 16 ani ce o să mai vrei, opriți planeta, vreau să cobor! Mă închid în mine și îmi mușc limba și-mi urlu în gând: adu-ți aminte, adu-ți aminte, ai fost ca ea, nu-i musai ca ea să fie ca tine. Iart-o, dă-i drumul, n-o sugruma, nu construi ziduri în plus, las-o. Dar nu de tot. N-o poți apăra de ea însăși și nici nu poți controla mai nimic… 

“Stop being overprotective, Mom! Cum să mă duci la școală, glumești, nici pomeneală, nu-mi vine să cred că ai cerut lista de lecturi recomandate, acum toată lumea o să știe cine sunt eu…”

Bine, dar va obosi. Bine, dar nu va face față. Bine, dar dacă pățește ceva rău, bine, dar dacă o să cadă și eu n-am să fiu acolo s-o ridic și ea nu-și va aduce aminte să se scuture de praf și să plece mai departe, așa cum am învățat-o și dacă or să-i frângă inima, și dacă or să-i calce pe suflet și dacă… 

Și-apoi, îmi deschide câteodată o fereastră mică spre lumea din coconul ei rock-anxios-idealist și văd că totuși, Firicel are toate vorbele la ea, totuși e în stare să-și negocieze relațiile și să poarte discuții cu argumente valide, back and forth, back and forth, e adunată, e matură, se ține bine pe picioarele de dindărăt, învață să cânte “Another One Bites the Dust” la clarinet (!), știe chestii despre care noi nu mai avem habar, și-a făcut website și are proiecte despre care nu mi-a vorbit, chestii serioase, pentru școală, nu știi tu, mamă… Înțelege lucruri și iată, trăiește, deși câteodată trage așa de tare de cordonul ombilical că aproape îmi rupe pielea și mă lasă cu măruntaiele sfârtecate și cu inima bătând pe jos, pe trotuar. Sarcasmul, sarcasmul e a doua ei limbă, după română, înainte de engleză, mult departe de franceza pe care abia începe s-o pipăie. Dar are umor și când râde, nu glumesc, se face soare în jurul ei, când râde așa, din toată inima, cu capul ușor dat pe spate, scuturând din bucle, atunci, preț de câteva secunde chicotite, lumea mea se oprește pe loc și deloc nu-mi mai vine să cobor. 

“Mai lasă-mă puțin”, îi zic, “mai stai, nu te grăbi așa de tare, unde fugi… n-ai să scapi nici de decizii luate de una singură, nici de responsabilități, nici de dezamăgiri.”

“Și dacă într-o zi o să-ți spun că iubesc pe cine nu te aștepți tu, ce-ai să faci?” 

“Ce să fac, mamă, tot a mea vei fi. Regulile sunt tot alea, indiferent pe cine iubești, tu iubește din toată inima, dar nu uita să ții la reciprocitate, să te aștepți să fii respectată, cruțată, ajutată… relațiile sunt complicate oricum, încearcă să nu te complici în plus, să nu crezi că e mai simplu să iubești o femeie decât un bărbat.”

“Ewww, mom, I never said that… I meant like… what if he is Chinese or something…”

“I never said it, either. Asian, African, European, who cares, just remember, while opposites attract, where there is a flame, someone’s bound to get burned”

“Stop singing, mom! Let’s pretend we never talked about this…”

“OK.”

“Fine!” 

“Like a small boat, on the ocean…” 

“Moooom!” 

… Sending big waves into motion.. 

“I love you, mom. You are awesome!”

“I know, right?” 

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. Alina

    🙂
    Firicel and her mom are awsome!

    • Ada

      thank you, thank you, autografe dam martea, oh, wait…
      Glumesc! Thank you.

  2. Cat de frumos si de trait ai scris! Adolescenta e un frumos cal naravas! Firicel e minunata si tu asemenea.

    • Ada

      Sarumana. uneori ne mai da in praf calul naravas. dar ne ridicam, ca n-avem incotro.

  3. Mihaela

    Nu mi vine sa cred ca vorbiti in engleza intre voi..

    • Ada

      Nu doar in engleza, mai nou vorbim si in franceza… ca asa e piesa. Vorbim cum ne vine, Mihaela. Ce sa facem, trece vremea si ne asimileaza Canada. Sa stii ca in primul rand eu am nevoie sa vorbesc in engleza, pentru ca stand mai mult in casa devin nearticulata in limba oficiala si asta nu imi face bine. Dar nu te teme, romana inca e limba oficiala a familiei. Chiar si Lia invata sa citeasca in romaneste in paralel cu engleza si franceza.

  4. Brrr, ma ia cu fiori cand citesc la tine si la Ioana peripetii cu adolescentele voastre. Dar parca suna si asa, ca o provocare. Hmmmm….
    Oricum, vant in pupa pe mai departe, mi se pare ca te descurci excelent!

    • Ada

      Ei, nu e musai sa fie la fel la toata lumea 🙂

css.php
Privacy Policy