Ai glijă ce spui, mami!

9 Jan 2008 by Ada

Sunt câteva lucruri, momente, scene, despre care n-am apucat să scriu şi mi-e teamă că în curând am să le uit. Pentru că se întâmplă atât de multe, vin avalanşă peste noi şi când, Doamne, să le faci pe toate?
Am să le consemnez oarecum schematic, nu superficial, ci destul de concis încât să nu pierd esenţa…

Decembrie, frig, dimineaţă, ceaţă.
– Mami, eu nu am mânuşi?
– Ba ai, dar le-am uitat acasă!
– Da-mi îngheaţă sufletul dacă nu am mânuşi!

26 Decembrie, a doua zi de Crăciun.
– Ce blăduţ flumooos!
– Da, e foarte frumos.
E de plastic. Dar are formă frumoasă.
– Ale lumini cololate!
– Are!
Are de fapt două rânduri de beculeţe, pentru că instalaţia originală refuza cu încăpăţânare să îşi aprindă şi luminile roşii şi galbene, se blocase pe cele albastre şi verzi. Ca să fie mai colorat, am improvizat: l-am înfăşurat pe brăduţ în plasa de becuri destinată iniţial ferestrei Irinei.
– Si globuşoale!
– Şi!
L-am împodobit împreună în Ajun, noi amândouă, ea arătându-mi cu degeţelul unde trebuie să stea fiecare globuşor.
– Vleau să cânte blăduţul ăsta.
– Nuuu, nu-l pune să cânte, mami, că o să cânte cam urât.
– De ce cântă urât?
OK, recunosc, instalaţia originală e cam veche şi “cântă” înfiorător de urât. Tare, dar spart, subţire, fals, ce să mai vorbim, urât. Cum să-i spui aşa ceva copilului, însă?
– Ştiu şi eu, mamă, întreabă-l şi tu!
– De ce cânţi ulât?
Da, clar, o iubesc, e naiva, e dulce, vorbeşte cu brazii, cu animalele, cu păsările şi cu peştii. Pun palma la gură şi spun pe un ton îngroşat şi uşor tărăgănat:
– Pentru că nu mai am puteeeereeee.
– De ce nu mai ai putele? nu se lasă blonduţa, privindu-l cu ochii mari pe brăduţ.
– Pentru căăăăă sunt obooosiiiit.
– De ce esti obosit?
– Peeeentru căăă sunt încărcat cu glooooburi.
Deja mă priveşte uşor suspicioasă, s-a prins că vocea vine de undeva din spate.
– De ce esti încălcat cu globuli?
– Peeeentru căăă braaazii cu asta se ocuuuupă… Sunt încărcaţi cu globuri!
Se uită la brad, se uită la mine. Iar la brad… iar la mine.
– Mami, tu eşti blăduţuuul!
Izbucnim în râs, o luăm în braţe, o pupăm, îi dăm bomboane. Până la urmă sunt şanse să nu-şi câştige existenţa din striptease…

Ceva mai târziu însă ne apucăm de făcut vrăji.
– Hai, Irina, facem o vrajă?
– Daaaa!
– Bine, fii atentă. Hocus!
– Popus!
– Pocus mamă, nu popus, pocus!
– Poooocus… Plepalatus!
– Închide ochii! Întinde mâna!
Se execută. Scot din mânecă un moş mic de ciocolată şi i-l pun în palmă.
– Un pitiiiic! Mami, mai faci o vlajă?
– Hai să mai fac o vrajă. Dar mă ajuţi, da?
– Da! Poooocus Pooocus!
– Hocus Pocus!
– Plepalaaaatus! zice ea, grăbită, cu ochii închişi şi cu mâna întinsă.
– Deschide ochii, Irina!
De data asta, în căuşul palmei mele o aşteaptă un om de zăpadă!
– Uiiiiiteeee! omul de zăpaaaadăăă! Mai faci o vlajă, mami?
– Biiine, şi pe cine să chemăm acum?
– Încă un pitic!

Din prag, Valu ne priveşte amuzat. Vrea şi el să facă vrăji. Intră în joc, şi după ce epuizăm piticii şi oamenii de zăpadă, trecem la artileria grea.
– Hai acuma să-l chemăm pe tatăl piticilor, ce părere ai?
– Daaaaa!
– Dar numai tati poate să-l cheme pe tatăl piticilor!
După încă vreo douăzeci de secunde, după scamatorii cu fum băgat într-o carafă cu gâtul lung şi o schemă a la Lampa lui Aladin, tatăl piticilor se alătură găştii de moşi mici şi oameni de zăpadă îmbrăcaţi în poleială colorată…
Între timp ne-am îmbogăţit repertoriul. Pentru că vremea moşilor de ciocolată a trecut, ne-am specializat pe îngeraşi, bomboane şi alte figurine. Şi de fiecare dată, ea chiar crede că mami şi tati fac vrăji. E convinsă. Încă vrea să deseneze ceva flumos flumos pentlu mos Clăciun, în fiecare zi a cântat “o brad frumos” şi în fiecare dimineaţă s-a uitat sub brad să vadă ce a mai adus moşul?

Acum se apropie ziua ei. De aceea ne-a spus clar cum se vor desfăşura festivităţile.
– Când o să fie ziua mea…
– Aşaaaa
– O să am tolt cu lumânăli si o să-mi cântaţi mulţi ani tlăiască si hepibaldei.
– Ahaaa.
– Si o să plimesc caltea aia cu căluşeii, aia mov cale se potliveşte cu aia cu Salagein si cale îmi lipseşte si pe aia cu plinţesa cu lochiţa albă că n-o am nici p-aia!
Cartea mov cu căluşei, care se asortează cu cealaltă carte mov, cu Sarah Jane, e deja ascunsă în sufragerie, după uşă. Lipită de cea cu prinţesa cu rochiţă albă. În debara mai avem pentru ea o căsuţă de jucărie, comandată încă din noiembrie, pe care mi-e teamă că n-o s-o mai aprecieze. E deja mare, parcă s-a cam terminat totuşi cu potrivitul formelor în găurile corespunzătoare. Deşi spune că are doar 2 ani si 4 luni, peste 10 zile împlineşte trei ani.

Dicţionar frazeologic de pus părinţii la respect:
“Mami! ai glijă ce spui!”
“Dacă mă mai supeli… te tlimit la mine în camelă. Ba nu, la tine în camelă!”