Alege! Asumă-ți! Mergi mai departe!

4 Feb 2011 by Ada

Acesta nu va fi un articol simpatic și dacă pe alocuri vi se va părea că vorbesc puțin de sus, îmi cer scuze de pe acum.

De când deschidem ochii, până seara la culcare, suntem puși în situația de a face sute de alegeri.

Mă dau jos din pat acum sau mai stau cinci minute? Pe stânga sau pe dreapta?

Îmi pun papucii sau merg repede până la baie, sărind din covoraș în covoraș?

Pun întâi de cafea sau mă spăl pe dinți, mă pieptăn, dau cu cremă și abia apoi ajung la bucătărie?

Mănânc cum trebuie sau înghit o cafea cu biscuiți?

Îmi pun fustă sau pantaloni?

Plec cu mașina sau cu metroul?

La birou, trec direct la treabă și pe urmă îmi beau cafeaua sau mai întâi pun de cafea, trag un fum, verific poșta, scriu ceva pe facebook, ceva pe blog, mai schimb o politețe cu colegii?

De la birou vin direct acasă sau merg la cumpărături?

Cumpăr doar ce îmi trebuie sau și ce îmi face cu ochiul?

Gătesc sau mănânc în oraș?

Citesc o carte sau văd un film?

Fac duș acum sau mâine dimineață?

Mă culc devreme sau mai trag mâța de coadă?

Deși avem exercițiul zilnic al acestor alegeri, le facem fără să le mai gândim cu adevărat, alegem instinctiv sau după cum ni se năzare, pentru că alegem de când ne știm și de când ne știm târâm după noi consecințele acestor alegeri.

Dar există alegeri importante pe care nu le gândim cum trebuie, nu le cântărim, le facem din reflex sau din comoditate, într-un fel sau altul, nepregătiți fiind, de fapt, să ne asumăm consecințele.

Ne alegem prost partenerii, pornind de la mitul sufletului pereche, ni se pare că empatia, telepatia, fluturii în stomac și senzația că îți fuge pământul de sub picioare înseamnă dragoste.

Creștem cu filme gândite să ne creeze o anumită imagine despre dragoste, relații, căsnicie. Căutăm în zadar în viața de toate zilele o poveste care să semene măcar puțin cu ce am văzut în filme sau am citit în cărți. Ne e greu să acceptăm că e posibil să nu fie ca-n filme.

Sperăm că dacă noi ne purtăm frumos, vom fi tratați la fel.

Sperăm că omul imperfect pe care îl descoperim lângă noi când ni se ia vălul de pe ochi se va schimba dacă-l frecăm suficient la cap să se schimbe.

Ne dorim ca eforturile noastre să fie observate.

Ne enervăm când nu sunt observate.

Ne plângem când așteptările noastre (construite pe ce am văzut, citit, visat, sperat) sunt înșelate.

Îi cerem mereu celuilalt să se gândească la noi, să se pună în locul nostru, să facă așa cum am fi făcut noi.

La începutul unei relații, vedem mai degrabă calitățile celuilalt, ignorând defectele strigătoare la cer sau gesturile deplasate . După o vreme și o serie de așteptări înșelate, vedem doar defectele celuilalt.

Căutăm scuze pentru cei ce ne dezamăgesc, fără să îi iertăm, de fapt, pentru ce ne-au greșit.

Facem copii cu bărbați care nu-i vor sau nu ne merită sau ne spun ce vrem să auzim, ei știu de ce, când de fapt nu-s interesați de noi, de copiii noștri, de o viață de familie. Din ignoranță, din comoditate sau lașitate. Totuși, facem copii cu ei, gândindu-ne că acești copii îi vor schimba, că acești copii îi vor ajuta să crească, sau că, până la urmă, rămânem măcar cu copilul.

Ne scandalizăm când ne dăm seama că ne-am înșelat.

Dar nu înțelegem că oamenii nu se schimbă, eventual se adaptează unii la alții. Ne e greu să acceptăm că poți face orice cu un om câtă vreme vrea și el să facă acel ceva cu tine. Ne enervăm că am ales greșit și ne pedepsim la infinit, ne dăm voie să ne plângem de milă, sau dimpotrivă, nu ne dăm voie nici măcar să plângem, ne biciuim fără milă, ne închidem, ne cultivăm cearcănele, ghearele, colții. Apoi ne mirăm că nimeni nu ne iubește.

Ne mulțumim să spunem că strugurii sunt acri. Că nu există fericire, că nu există iubire, că viața e de căcat și că toate ni se întâmplă numai nouă.

Nu ne iertăm pe noi înșine, nu-i iertăm cu adevărat nici pe ceilalți. Nu putem ierta. Nu știm să iertăm.

Nu prea ne place de noi înșine, dar vrem să fim iubiți necondiționat.

Ne complicăm viețile la infinit. Din lașitate, din comoditate, din ignoranță. Între calea simplă și cea complicată, statistic, o vom alege mai des pe cea complicată, tocmai pentru că ni se pare absurd că se poate și simplu.

Cu toate astea, viața e cum o facem. Primim în egală măsură ceea ce proiectăm în afara ființei noastre (nu mă refer la victimele abuzurilor, ci la oamenii pe care existența lor de zi cu zi îi apasă până la strivire). Noi alegem dacă paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate gol. Noi alegem dacă un șut în fund e pasul înainte sau lovitura finală, care ne face să mușcăm din țărână. Noi hotărâm când e destul sau dacă mai putem duce. Noi înșine suntem cei ce avem de ales între a face ceva în privința unei probleme pe care o recunoaștem și a sta pe loc, sperând că se va rezolva de la sine. Noi suntem cei ce decidem cât rahat înghițim și pe ce perioadă. Și până la urmă, tot ce ni se întâmplă în relațiile cu ceilalți (fie ei iubiți, soți, parteneri de afaceri, colegi de birou, prieteni), ni se întâmplă pentru că permitem.

Luați-vă un timp pentru voi. Încercați să vă cunoașteți și să vă acceptați nu doar defectele, ci și calitățile. Treceți-vă în revistă și succesele, nu doar eșecurile. Iubiți-vă puțin pe voi înșivă. Iertați-vă. Învățați să vă cruțați. Învățați să vă apreciați. Asumați-vă greșelile, dacă simțiți nevoia, pedepsiți-vă, dar pe o perioadă finită, apoi învățați ceva din greșelile voastre și nu le mai repetați. Mergeți înainte. Timpul nu stă și nu vă cruță. Nu vă irosiți. Alegeți să trăiți frumos. Se poate!