Alegria

29 Nov 2018 by Ada

Era în Decembrie 2017. Conduceam spre Ikea, pe una din cele mai aglomerate autostrăzi din lume. Din când în când schimbam posturile de radio, pentru că mă obosesc reclamele și le evit cât pot. Și sărind așa din frecvență în frecvență, am ajuns pe Classical Fm, un post regional care difuzează… ați ghicit, muzică clasică. Mașina mea a fost inundată brusc de Rapsodia nr 1 a lui Enescu. A trebuit să trag pe dreapta, pentru că nu mai vedeam bine pe unde conduceam. Din motive inexplicabile mi se umpluseră ochii de lacrimi. 

Cât am fost în țară nu știu dacă am ascultat vreodată Rapsodia lui Enescu de la un capăt la altul. E destul de lungă, o dădeau des la radio, și acasă schimbam postul, viața, vremurile, supradoza de Enescu din copilărie, ce atâta Enescu… în ziua aia de decembrie am ascultat-o până la capăt, am stat așa pe marginea drumului și am auzit fiecare notă, fiecare instrument, fiecare măsură. Pe urmă mi-am șters lacrimile și-am plecat mai departe, să cumpăr pitici de pâslă. 

Știți, depărtarea e o lupă interesantă, care exacerbează detalii ignorate de aproape. În  noua mea țară există un respect imens pentru imnul național, ziua națională, ziua veteranilor, limbile oficiale, drepturile minorităților de orice fel, înscrisurile bilingve, drapel, însemne, lege, armată, poliție, autorități în general. Tot ceea ce în România e cumva disprețuit sau luat la mișto sau nu foarte în serios. Înțeleg de ce, 40 de ani de comunism, defilările și cultul personalității ne-au cam ieșit pe nas. Dar acum nu prea mai e cool să spui că ești mândru să fii român, din păcate cuvintele astea au căpătat o conotație negativă. Nu prea e cool nici să mergi la biserică, nici să îți pese de drepturile celor mai puțini decât majoritatea, nici să militezi pentru respectarea tuturor limbilor și drepturilor, poliția nu s-a scuturat de moștenirea miliției, armata nu mai există, jandarmii sunt niște bestii, autoritățile sunt cam de cacao iar legea e doar un fel de vorbă așa, pentru că de fapt România e țara lui Lasă, bă, că merge și-așa! 

În noua mea țară merge și-așa o dată, de două ori, până nu mai merge. Și când se înfundă, se înfundă. Dar nu despre diferențele astea majore e povestea mea de azi, nici despre accesul meu brusc de naționalism în prag de sărbătoare și centenar. 

E despre muzică. Despre Enescu și despre cum ni se umplu ochii de lacrimi și sufletele de dor. E despre un concert în care am bucuria să fiu și eu o bucățică. Pe 1 Decembrie, la Toronto, o orchestră simfonică va interpreta Enescu pentru prima oară. Concertul se numește Alegria și este organizat de prietenii mei de la Tradicious, cei fără de care comunitatea românească ar fi mult mai săracă spiritual decât ne închipuim. Voi fi și eu pe scenă, între numere, ca prezentatoare. 

Las aici un scurt interviu cu un reprezentant al Orchestrei Simfonice Kindred Spirits Orchestra, doar câteva vorbe despre concert, despre pregătiri, despre ce oferim. E modul nostru de a-i spune La mulți ani țării de unde venim. Chiar dacă am plecat, n-am uitat.