Am buba!

3 Mar 2007 by

Un pic mai devreme decât planuisem, ne-am reîmpachetat jucăriile şi ne-am întors acasă, înainte ca toate zidurile ridicate pe nisipurile instabile ale tranziţiei personale să se surpe şi să ne îngroape de vii. Într-o zi, pe la prânz, am pus mâna pe telefon şi l-am întrebat pe V.: „Ce faci mâine?”
– Nu mare lucru, am deadline, trebuie să termin cataloagele alea vineri şi mai avem de tras.
– Bine, vezi că noi pe la 17.40 o să fim acasă.
– OK, ce trebuie să cumpăr?
– Păi, nişte lapte şi nişte fructe pentru Irina.
– Bine, iubito, nu ştiu dacă am cum să vă iau de la aeroport, dar încerc.
– Lasă, că luăm un taxi.

Şi uite-aşa, după aproximativ 18 ore de călătorie cu autocarul, avionul şi automobilul (între noi fie spus, de la Londra la Otopeni am făcut 2 ore şi 45 de minute, de la Otopeni în Sebastian alte 2 ore) ne-am regăsit familiuţa, ca şi cum am fi fost într-o vacanţă ceva mai lungă decât intenţionasem. Bucurie mare şi amor spumos între Tati şi Irina, Baba şi Irina, Mama şi Tati, Mama şi Mitz, Irina şi Mitz.

După vreo două săptămâni am reuşit să restabilim ordinea firească a tuturor lucrurilor: jucăriile la locul lor, hainele puse în dulapuri, rezervele de detergenţi şi consumabile au fost refăcute, stocurile de băcănie reîmprospătate… Doar valizele încă mai zac (una şchioapă de o roată, alta ciungă de-un mâner) în holul mic, victime colaterale în războiul cu manevranţii de bagaje din cele două aeroporturi. Nu-mi vine să le arunc, nu-mi vine nici să le pun în debara, le mai las o vreme până mă hotărăsc să le curm suferinţa.

Serile noastre sunt iarăşi interesante. Deşi cu greu ţine ochii deschişi până pe la ora 20, imediat ce dăm stingerea, copilul vorbitor începe să strige:
– Mama! Am buba!

Mă prefac că n-am auzit, de obicei bubele ei sunt imaginare şi nepericuloase. Zece secunde mai târziu se aude iar:
– Mama! Potty! (oliţa)

Acesta este un argument forte. Înrucât ne-am străduit din răsputeri să scăpăm de pampers, domnişoara ştie că dacă scoate asul din mânecă, se execută careva dintre cei mari. Ca să compenseze deranjul, după ce devine evident că a fost doar o stratagemă să mă mai vadă o dată, mi se aruncă în braţe („tiiiicoooo” – probabil „pi-siiii-coooo”) şi mă pupă zgomotos, cu „ţoc”-ul demonstrativ. Ies din cameră, hotărâtă să nu mai cedez. Alte 20 de secunde mai târziu…
– Mama! Chema! (crema)

Îngeraşul de fată iar s-a dat jos din pat şi circulă prin casă, agitând ditamai sticla de cremă contra dermatitei atopice. Îndeplinim şi ritualul cu crema şi iar încercăm să o convingem că e noapte şi ar fi cazul să doarmă. „Napte, mama!”, e de acord, dar doarme cu condiţia să stau şi eu în patul mare şi să închid ochii:
– Mama! Nani, patu’ mae, ochii!

I-am explicat cum m-am priceput că la noi acasă fetiţa doarme în pătuţul ei, iar mami doarme cu tati în dormitor. Dar mai are o carte:
– Mama! Bu! Teapă ! (vine albina şi mă înţeapă)
– Nu vine, mămico, nici o albină, fă nani!
– Bat! Butu!
– Da, iubito, o batem cu băţul dacă apare, dar pe cuvânt că nu vine!

Ultima încercare:
– Mama! Baubau!
– Irina, baubau nu există! Baubau e o invenţie pentru copii proști, tu nu eşti un copil prost. Culcă-te!

Dar nu ţine de fiecare dată. Uneori trebuie să mă aşez turceşte pe covor şi să-i zic din când în când „închide ochii!” ca să adoarmă, în cele din urmă. Alteori e de-ajuns să aprindem lumina pentru zânica aia care vine şi îi sărută pe frunte pe copiii care dorm. Dacă nici asta nu merge, trimitem cavaleria. Tati spune o singură dată: Stingerea! Nu ştiu dacă îl ascultă pentru că are vocea mai groasă ori e deja la finalul recitalului ei nocturn şi s-a plictisit de turele între pat şi uşă. Mi-am regăsit însă liniştea interioară de după ce casa se scufundă în întuneric. Şi eu şi ea ne bucurăm că suntem acasă…

În entuziasmul revederii, Gabica ne-a luat infanta de pe cap două week-end-uri la rând şi ne mai vizitează şi dimineaţa, până găsim o altă doamnă drăguţă şi blândă care să se plimbe cu Irina cât suntem noi la serviciu. Când aude că mergem la Baba, Irina scoate din debara geanta albastră de voiaj şi începe să-şi pună singură jucăriile şi hăinuţele:
Ego! (Lego), tuţa (vestuţa), cutu (cuţul pe care îl îmbrăţişează cu drag înainte să adoarmă), chioanele (creioanele), apica. Se duce cu bucurie în casa bunicii, unde i se permite cam orice, inclusiv să scrie pe tabla unei vechi maşini de spălat rufe. Urmarea deselor excursii în împărăţia clopoţeilor (la bunica sunt tot soiul de clopoţei atârnaţi peste tot) e că atunci când se trezeşte din somn, Irina nu mai strigă „Mama!”. Ieri când m-am întors de la birou, fetiţa mea dormea cuminte în pătuţul ei. S-a trezit peste vreo jumătate de oră, i-am auzit glăsciorul de dincolo de uşă: „Baaabaaa! Gaaaabiiii!”. Când a dat cu ochii de mine în loc de bunica, a făcut stânga-mprejur şi mi-a închis uşa în nas. Am tras aer în piept. Am bătut la uşă…

– Cinieeeee?
– Mami!
– Mami, nu! Pa! Ici! Baba! Camon! (mama să plece la serviciu, să vină baba!)

I-am spus că-mi pare rău dar trebuie să se mulţumească, pentru moment, cu subsemnata. I-au mai trebuit cam 20 de minute să se adapteze la noua situaţie. Nu ştiu de câte minute am avut eu nevoie ca să-mi stăpânesc inima, să mă liniştesc, să număr până la 1473 ca să nu mă las copleşită de un nou val de vini imaginate. Probabil vreo cinci, cât a durat pănă să-şi amintească refrenul zilei:

– Mama, am buba!

HOT TIP: Dacă vreodată vă întrebaţi cu ce puteţi curăţa ecranul televizorului de creioane cerate, nu încercaţi soluţiile speciale pentru monitoare. Folositi direct detergentul pentru geamuri.

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy