Am deschis un loc de joacă

2 Nov 2011 by

Pentru că Lia e din ce în ce mai mobilă (se rostogolește, dă să se ridice, mai are puțin și va începe să se târască) am fost nevoită să deschid un loc de joacă mai aproape de nivelul solului decât canapeaua pe care o lăsam să zornăie în timpul zilei. Am cumpărat un covor special de la Ikea, e gros, moale și cu jucărele pe o față și cauciucat zdravăn pe spate. L-am așternut pe jos, am pus jucării multe, l-am înconjurat cu pernele de la canapea și am sperat că va fi bine. Ca totul să fie în pas cu vremurile, am atârnat webcam-ul pe piciorul unei lămpi de podea și am așteptat să văd ce se întâmplă.De la distanță, se uitau la ea tata și bunicul.

Ce s-a întâmplat n-a fost bine. Fetița dă din cap. Mai țineți minte cățeii ăia care decorau toate Daciile 1300-1310 cînd eram mici? Aveau capul mobil și la orice mișcare începeau și ei să se bălăngăne, într-un etern gest de aprobare. Așa și Lia. Doar că ea, stând pe burtă, când dă mai vârtos din barbă, așa, poc cu barba de parchet. Și-am descoperit că minunatul covor de la ikea nu e suficient de gros. Așa că am băgat sub el pernele aplatizate de vreme, l-am prelungit cu salteluța de joacă și iar am așteptat. Și copilul a ajuns pe parchet într-o fracțiune de secundă. POC.

După a zecea pocnitură (reușește, nu știu cum, să se arunce cu barba în podea mai iute decât sunt eu în stare s-o prind) părea deja că nu-o mai deranjează loviturile. Dar mă deranjau pe mine. Așa că am mutat locul de joacă pe canapeaua extensibilă. Care este în continuare foarte înaltă. Dar mai moale decât parchetul. Am mutat toate activitățile computeristice pe un monitor extraplat (teveul conectat la compul soțului) și-acum vă scriu din vârful centrului de joacă. Am o girafă sub coasta stângă, un crocodil verde la picioare și stau cu spatele sprijinit comod de un hipopotam. Terenul e minat de chestii care scot sunete sau zornăie, dar copilul este vesel. Nu știu de unde au răsărit atâtea jucării cu piuitoare, noi nu i-am cumpărat NICI O jucărie acestui copil (părinți răi!) dar avem prieteni generoși. De reținut e faptul că nici o jucărie nu se compară cu perna albastră care are ciucuri. Pe aceea o manevrează și cu mâinile și cu picioarele, ca o chinezoaică mică, rătăcită prin casa noastră din vreo trupă de circ.

Ieri, de față cu Milena, mama minunatei Mara, Lia a bătut din palme. Clap! Apoi a rămas cu degetele împreunate la 3 centimetri de nas, ca un lider comunist ce așteaptă uralele mulțimii. Bănuiesc că nu mai știa ce să facă mai departe.

Irina este o Soră mai Mare din ce în ce mai bună. Se-ndreaptă cu pași mari spre statutul de “Soarele Meu”, statut pe care toate surorile mai mari (deci și eu, că și eu sunt sora mai mare) îl au în fața celor mai mici. Dacă mie îmi ia cam 40 de minute să-i bag pe gât Liei un borcănel de piure aproape lichid, Irina reușește să-i dea aceeași cantitate într-un sfert din timp. Apoi devorează tot ce rămâne în paharul mixerului, redescoperă cu plăcere combinațiile de legume pasate pentru bebeluși și le revendică în calitate de ajutor de băgător de piureuri pe gât. Mai jos e filmată una din primele încercări. Între timp, Sora cea Mare și-a perfecționat tehnica și repertoriul și m-a luat la puncte.  Ea poate mai bine decât mine.

În vacanța asta, în timpul dietei de desene animate auto-administrate intravenos Surorii celei Mari, i-am mai plasat-o pe Lia în pat, ca să apuc să gătesc sau să mai fac mici chestii prin casă. Uneori, Lia se plictisea de desenele cu sclifosita aia de Barbie. Atunci protesta zgomotos și dacă Irina se făcea că plouă, se arunca într-un plâns sfâșietor. Sora cea Mare (pupe mama) punea pauză filmului și o vrăjea din vorbe până se calma. Apoi dădea din nou drumul la film. Kudos, Irina, sunt mândră de tine.

Aici se încheie transmisiunea din noul loc de joacă. Lia are aproape șapte luni și i se pare că pe mine mă cheamă Emmmmm. Mai multe pe această temă în postul nostru de peste două zile.

 

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. Ce vesel e pe la voi!

  2. Ada, eu am o salteluta (ma rog, vorba vine, salteluta, ca e o paturica) in care copilul se pune pe spate. Are un soi de arcada deasupra de care atarna jucarele, mai are si o chestii in care poate sa loveasca cu talpile sau cu manutele si canta mozart sau sunete din natura. Daca vrei, ti-o imprumut, ca e clar ca n-am ce face cu ea acum. E de la Tiny Love, daca dai cautare pe google poti vedea cum arata. Noua ne-a folosit, Eliza chiar statea in ea, la un moment si adormea pe paturica aia.

    • Da, merci, de ce nu… Avem una cu arcada dar e muta. Si orice chestie noua e binevenita. O dam inapoi cand se plictiseste de ea.

  3. Ok, eu pot trece sa ti-o aduc si maine, vreau sa ajung la Napati sa iau un ceai pentru Eliza si daca poti cobori tu pana acolo ar fi grozav. Evident, pot veni si pana la tine acasa, dar nu cred ca e indicat sa impartasesti adresa ta cu strainii de pe blog 🙂

  4. Dar eu nu mai stau langa napati 🙁

  5. well, Emmmmmm:), ca bucur ca incet, sau repede, apar si chestii bune in faptul ca ai doi copii si Lia o Sora Mare demna de toata lauda. nu ca pana acum n-ai fi realziat anyway ce bine e cu doi copii…
    salteluta de la Tine love am avut si noi, la noi a functionat si nu prea, nu mi-a placut ca e mica (ref suprafata) si subtire rau, covorul de la Ikea despre care povestesti cred ca e muult mai bun. noi am lasat dormitorul lor cat mai liber/gol pe jos si am pus zestrea la bataie: o plapuma mare si groasa, din lana, din timpurile vechi ale bunicii. si roz :))), plapuma, nu timpurile. a fost f ok, oricat de mult misunau.

  6. Pare foarte bine ce se intampla la voi acolo :))

css.php Privacy Policy