Ancore

12 Dec 2017 by

În fiecare dimineață, pun la fiert un ibric de cafea. E ibricul rosu, cumpărat de Gabi din piața Veteranilor. 500 de mililitri de apă, patru lingurițe de cafea, fără zahăr de la o vreme. Așa cum am învățat de la domnul Florescu, în magazinul lui de Cafea de pe la Rosetti. După ce apa fierbe, pun cafeaua si o mai dau într-un fiert. Apoi mut ibricul pe un ochi rece și îl acopăr cu o farfuriuță, și-l las să stea așa, câteva minute, să se lase zațul. Am învățat mișcarea asta de la prietena mea, Lavinia. Parcă o văd, în bucătăria ei îngustă din Strada Sebastian, spălând pahare în vreme ce cafeaua se fierbea într-un ibric mare, maro, de aproape un litru. Multe cafele am băut acolo în vreme ce fetele noastre se jucau în camera de alături. Multe iaurturi, multe fructe, mulți biscuiți au mâncat împreună, în vreme ce noi ne despicam firele în paisprezece, dacă nu mai mult. După ce stingea focul, lua o farfuriuță din setul arcopal, cel fumuriu, și o punea peste ibric. Am gestul ei în minte, în fiecare dimineață. Zgomotul mic pe care îl face farfuria când acoperă ibricul e zâmbetul meu de fiecare zi pentru prietena mea, pentru tinerețea noastră, pentru copilăria mică a fetelor noastre, azi așa mari. Câți ani sunt de când n-am mai văzut-o pe Lavinia? Câți ani până o să o mai văd? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Acum cinci ani, chiar prin timpul ăsta, mă plimbam cu Denise prin Strasbourg, după o zi copleșitoare la Parlamentul European. Mă minunam de toate flecuștețele din târgul de Crăciun, cu degetele strânse pe un pahar de plastic, din care aburea un vin fiert cu scorțișoară. Strada Dantelelor, îngerii luminoși ce zburau pe deasupra caselor împodobite cu jucării, vitrinele animate ale galeriilor La Fayette, Petite Robe Noire, parfumul pe care l-am purtat peste tot cu mine prin lume de atunci, parfumul pe care l-am găsit seara trecută în pivniță, într-una din cutiile rămase neatinse la ultima mutare. Un puf de parfum pe încheietură și sunt din nou pe străzile înghețate, la braț cu Denise. Alerg iar spre cafeneaua unde aveam să mă întâlnesc cu tine, Ioana. Mai știi? Denise e mereu cu mine, ultima oară ne-am strâns în brațe în aprilie. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot! Dar câți ani de când nu te-am mai văzut, Ioana? Câți ani până o să te mai văd? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

În aceeași cutie sunt macii de la Cami. Cami, frumoasa, eleganta, parfumata, regina ținutelor extraordinare și a ceaiurilor roșii băute în bucătăria mea din Vatra Luminoasă. O să te mai văd, vreodată, zână? Vorbim noi, dar o să te mai iau în brațe? O să bem vreodată cafeaua aia pe plajă, așa cum am promis? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Cafea și plajă. Plaja de la 2 Mai, Ana, într-o zi de lucru, înainte de 1 Mai. Autostrada Soarelui întinzându-se cuminte sub roțile mașinii tale și cafeaua aia improbabilă la care n-am sperat nici eu, nici tu, când te-am luat de la aeroportul din Toronto, cu altă ocazie inimaginabilă, cu doar un an înainte. Mi-e dor de o dimineață pe la nouă fără cinci, când Ștefan pleca la ședință nu înainte să pună de cafea. De liniștea aia înainte să înceapă să sune telefoanele, de iedera de vis-a-vis, de râsul tău fenomenal. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Trec uneori pe lângă tufe mici cu flori albe, parfumate, și-s iar pe străzile Vienei, în aprilie, sub umbrelă, cu Cornelia, în fața Operei, văd iar năluca elegantă ce fugea pe tocuri, adunându-și șalul de satin, și scaunele de plastic pe care am stat o vreme să ascultăm spectacolul din acea seară. Sunt iar în tramvaiul ce mă ducea spre centru, fără GPS, fără Google Maps, cu o singură linie de supraviețuire, numărul de telefon al Corneliei și harta turistică pe care abia reușesc să o țin. Câți ani de când nu te-am văzut, Cornelia? Câți ani până o să te mai văd? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Mușc dintr-un macaron, Alina, ești iar în sufrageria mea, eu sunt extenuată și tu mă întrebi “Ce pot să fac pentru tine” și pe mine mă pufnește plânsul. Lia e bebe și dormim puțin și tu mi-ai adus tartă cu ciocolată. Pe tine te văd des, uneori te visez, și-n visele mele suntem tot noi, pe fugă, cu cel puțin un copil răcit și înainte de un deadline. Ești cu mine. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Fac mâncare de dovlecei cu pui și mă gândesc la Flori, buna de ea, care ne gătea ce eu nu știam. Flori, care ne adoptase și ne era mai mult decât bonă, era și mama mea și mama Lui, la un loc, citea povești cu Lia și o punea și pe Irina la lecții, călca hăinuțe mici și strângea jucării și de Moș Nicolae, de Crăciun, de ziua noastră, mereu, mereu venea cu un cadou, din banii puțini pe care puteam eu să-i dau, rupea ceva și pentru copiii noștri. Că așa era ea.  Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Fac supă cu găluște și mă gândesc la Diana, care m-a învățat secretul celor mai pufoase găluște din lume (ca nisipul la malul mării, Ada, știi, ăla din care faci castele), și la Bety, care m-a învățat metoda sigură de cântărit grișul (cântărești ouăle și pui la fel de mult griș). Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Tai legume și mi-o amintesc pe Carmen. Aveam 8 sau poate 10 ani, eram în curte, la masa de lângă cișmea. Mă minunam ce repede știe ea să toace legume și ea-mi spunea ai să poți și tu, e doar chestie de exercițiu. Câte tone de legume am tocat la viața mea, câte o să mai toc… Câte tone de pui am hăcuit, câte o să mai hăcuiesc… Câți ani sunt de când n-am mai văzut-o pe Carmen? Câți ani până o să o mai văd? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Torn ceai de tei în cești mici de porțelan, tai feliuțe subțiri de lămâie și dintr-o dată am cinci ani și-s în bucătăria cu mozaic alb-negru a bunicii mele. Încă o visez. 

Trec uneori pe lângă reclame la Play Station. Mi-o amintesc pe Irina, are opt ani și e în sufrageria ta, Ruxi, se joacă de câteva ore cu Bogdan. Abia am aterizat la Londra, e târziu, dar e așa de excitată de drum, de noutate, că n-o putem trimite la culcare. Și suntem iar în Camden Market și dintr-o dată autobuzul roșu supraetajat trece prin fața noastră, periculos de aproape, și-n spatele lui nu e Londra, e locul ăla grozav de verde unde am fost de ziua ta. Stăm pe trunchiuri de copac, la foc de tabără. Lia e mică și bea ceai cu paiul, Irina se uită fascinată la jarul dintr-o buturugă. E liniște și suntem împreună, eu, tu, Ancuța, copiii noștri, soții noștri. Mai sunt și alții în jur, dar suntem eu, tu și ea, ca de atâtea ori în copilărie, chiar dacă a trecut peste noi o viață, cu bune, cu rele. Câți ani de când nu te-am văzut? Câți până o să te văd iar? Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Strâng jucăriile Liei și scot de sub pat un clopoțel mic, cumpărat din Ferrara. E rece dar sună frumos și mă duce cu gândul la hotelul micuț de pe bulevardul cu nume de general, la prima mea dimineață italiană când am rămas perplexă în fața espresso-ului prea puternic, gata să îmi oprească inima. Uite-mă alergând pe lângă strada mică pe care mi-am asumat-o, cu doar 30 de minute înainte de plecarea trenului spre Roma, fuga, fuga, să cumpăr pentru fete ceva dulce. Și iată-mă în autobuzul cu turiști ce mă plimbă prin Roma, copleșită nu de clădiri, nu de istorie, ci de coroanele impresionante ale copacilor, mai bătrâni decât noi toți, încă în picioare. Câți ani de când m-am rătăcit căutând Fontana di Trevi, câți ani până o să reușesc să o duc pe Irina, așa cum i-am promis. 

Cântă un cufundac într-o reclamă, Ruxandra, și suntem iar în Austin, Quebec, ne pregătim să prăjim bezele. Stă să plouă și pe ponton fetele mari măsoară timpul, câte minute sunt de la ultimul tunet, putem să plecăm iar cu barca? Pe tine te văd în câteva zile! N-o să stai mult, dar ne mulțumim cu atât. Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Ninge, prima oară pe anul ăsta. Fetele fac îngerași în iarba abia acoperită de un strat subțire de zăpadă. E frig, au nasurile roșii. Le duc ciocolată caldă în cănile primite de la tine, Diana, și le zâmbesc de dincolo de ușa de sticlă. Ce m-aș face fără tine și fără spălătoria ta magică? Tu, care găsești zâne mici, Made in China acum o mie de ani și le iei și le speli și le pui bine, așa cum pui firimituri pe pervaz pentru vrăbii. Știi tu că până la urmă tot ajung la tine și-am să le văd și-am să le cer și tu o să mi le dai, că la mine te-ai gândit când le-ai găsit. Și ia și niște fructe, Ada, poate vrei niște paste bio, am prea multe, niște globuri roșii și argintii nu vrei? Hai că mă duc la Starsky, ce să-ți iau, să nu uiți să îmi iei cozonac cu mac când ajungi la magazinul românesc… Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Gusturi, mirosuri, sunete… Ancore. Secretul fericirii, spun oamenii de știință, nu e să fii bogat sau să ai succes. Ci să ai prieteni aproape și un partener bun. 

Mulțumesc, mulțumesc pentru tot!

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Ioana Nitescu

    E decembrie, e vremea cand se deschid cutiile, pentru a lua globuri, beculete si….amintiri ! Minunata ca intotdeauna, draga Ada !!!!!

css.php