Anotimpurile în muzică

16 Jan 2011 by Ada

– Asta da, sală plină!

Ilarion Ionescu Galaţi priveşte sala mare de concerte a Ateneului cu ochii cât farfurioarele. Probabil n-a mai văzut demult aşa ceva. N-ai loc să arunci un ac. Nici pe culoare, nici pe trepte. Se stă în picioare, pe braţele fotoliilor de la capete de rând, pe scaune târâte de cine ştie unde. Spectacolul este pentru tineri între 11 şi 20 de ani. Şi nu degeaba se precizează limita de 11 ani. E un concert serios – Anotimpurile lui Vivaldi, va dura mai mult de o oră şi presupune un dialog pe care nu-l poţi avea cu copiii foarte mici. Sunt şi premii – cărţi şi ciocolată, pentru cei ce vor şti să răspundă la quiz-ul respectabilului dirijor. Asta nu ne-a împiedicat să mergem cu copii şi mai mici de şase ani. Nu regret, deşi frumos din partea mea ar fi fost să ţin cont de ce spun organizatorii. Plasatoarele au fost copleşite. În cele din urmă, una dintre ele şi-a luat inima în dinţi, a urcat pe scenă şi a spus ceea ce era evident: Eram prea mulţi. Prea mulţi adulţi la un concert pentru copii. Mai luaţi-i în braţe pe cei mici. Tăticilor, ieşiţi la o ţigară, e frumos afară. Studenţii, mai staţi şi pe jos, pe culoare. Haideţi, că vrem să începem. Data viitoare punem un preţ modic, 5 lei, ca să puteţi sta civilizat pe scaun…

Cum se face că la un concert, presupun obişnuit pentru Filarmonica George Enescu, sala este arhiplină? Nu ştiu dacă e sete de cultură, nu ştiu dacă şcolile şi-au trimis volens-nolens elevii, nu ştiu dacă nu cumva gratuitatea spectacolului i-a scos din bârlog până şi pe obişnuiţii pensionari abonaţi la toate manifestările Ateneului, nu ştiu dacă nu cumva ziua frumoasă, de primăvară timpurie, e de fapt motivul. Oricare ar fi el, imaginea aceasta a unei săli pline la un concert de muzică clasică îmi dă speranţă. Speranţă că totuşi mă mişc printre oameni care au înţeles că muzica e o cale de salvare, de domolire, de dezisterizare a unei generaţii bombardate de mesaje agresive, violente, sexuale, superficiale. Vivaldi, preotul cu părul roşu, cum am aflat că i se spunea, a scris muzică pentru îngeri. Şi chiar dacă eşti îmbrăcat în trening la un concert de muzică clasică, în cea mai elegantă sală de muzică din capitală, faptul că stai pe un scaun, actul de a te aşeza şi a-ţi închide telefonul pentru a asculta o muzică nerepetitivă, dulce, neînebunitoare, spune ceva important. De muzică nu te poţi ascunde, nu-ţi poţi închide urechile aşa cum închizi ochii, muzica trece prin nailon, prin piele, prin bandana de pe capul puştiului din faţa mea, care nici nu mai suflă. Da, s-au ridicat, la un moment dat, vreo şapte de pe un rând, au ieşit să fumeze ori să facă pipi, ei ştiu, că nu s-au mai întors. Dar restul… restul până la peste mie (căci au fost peste o mie) au stat până la capăt. Au ascultat ce a avut de spus Ilarion Ionescu Galaţi (ce mi-a rămas în minte: “Cultura costă, dar incultura costă şi mai mult”). Au aplaudat, au răspuns la întrebări, au intrat în joc.

A fost frumos. Irina e prea mică pentru un concert atât de lung, dar a fost un bun prilej să înveţe multe. Anume că la concerte nu mâncăm biscuiţi şi nici nu bem sucuri, că, din respect pentru muzicieni, nu ne maimuţărim şi atunci când aplaudăm, aplaudăm frumos, nu cu palmele pe obraji, ori cu palmele peste ale mamei, că stăm frumos pe scaun şi avem grijă la poalele rochiţei să fie peste genunchi şi că pe holurile unei săli de concerte nu sărim şotronul şi nici nu mergem în pasul piticului. Muzica i-a plăcut. Iarna, însă, a făcut-o să plângă. O asociază cu “Fetiţa cu chibriturile”, citită de Daniela Nane şi ilustrată muzical cu Vivaldi. E drept că e una dintre cele mai triste poveşti din lume. Irina a vrut să se ducă la dirijor şi să-i spună să nu mai cânte muzica asta, că o întristează. I-am promis că-i transmit eu dirijorului, nu-l putem deranja acum, că e ocupat. Dar hai să ne gândim la alt sfârşit pentru povestea fetiţei cu chibrituri… Ce-ar fi dacă ne-am spune că un om bun i-a deschis uşa şi a invitat-o în casă, lângă foc?

A fost de neconsolat. Spre fericirea mea, după “Iarna”, cei patru violonişti au mai interpretat un fragment dintr-un concert pentru patru viori. Ca să-i şteargă gustul rău. Afară ne aştepta o primăvară frumoasă şi un întreg stol de porumbei care cerşeau pâine în faţa Ateneului.

Următorul concert din seria Clasic e Fantastic va fi în luna februarie. O lecţie despre instrumente de suflat.

Dacă organizatorii se ţin de cuvânt şi scot bilete cu loc la vânzare, parcă aş îndrăzni să mergem iar. Sper că şi duminica voastră a fost la fel de frumoasă.