Apă de liliac

20 Apr 2012 by Ada

Povesteam zilele trecute de tufele de liliac din grădinile celor două doamne (noi n-aveam grădină, nu ni se repartizase nici un colţ de spaţiu verde de la ICRAL) din curtea mea. Trebuie să ştiţi că în cartierul în care am copilărit, tufele de liliac nu erau o raritate, după cum nici trandafirii agăţători nu lipseau din prea multe curţi. Iedera şi caprifoliul plus o plantă (care n-am ştiut niciodată ce nume are) cu flori roşii ca nişte clopoţei prelungi erau aproape omniprezente de la un capăt la celălalt al străzii. Dar tufele de liliac şi cele de bujor erau un fel de dat al locului, de la capătul străzii, dinspre Maidan Dulap (cum îi spuneau pe vremea tatălui meu) până sus, spre treptele ce urcau la Mitropolie.

Chiar dacă aveam liliac în curte (unul alb şi unul mov, prin nu ştiu ce minune nu făceau doi ani la rând flori de aceeaşi culoare) al nostru nu era bogat, bătut, era mai degrabă delicat, cu flori mititele, ca nişte steluţe desenate stângaci de un copil. La vreo două străzi de noi, cum mergeai spre Sfânta Ecaterina, pe prima la stânga, într-o curte cu gard verde de tablă, înalt, era o tufă de liliac cu florile grele, de la depărtare ai fi zis că-s hortensii dacă nu zambile. Tufa aceea întindea peste gard suficienţi centimetri înfloriţi, cât să ne zgândăre suficient de tare să ne cocoţăm pe marginea de piatră şi să-i rupem crenguţele. Astfel de fapte ruşinoase nu se puteau petrece decât la lăsatul serii. Nu de teama câinilor, cât de jena vecinilor, care aveau şi pe vremea aceea un fel de neighbourhood watch, un telegraf informal al cartierului, ce bătea neîncetat, în ciuda aparentei nemişcări şi lipse de viaţă.

Cu câtă nerăbdare pândeam să se deschidă florile, cu ce freamăt pe dinăuntru aşteptam seara în care să ne putem furişa din propria curte.  Era un păcat minor să ieşi pe stradă, dincolo de poarta protectoare, dar să dispari de pe trotuar, să treci de colţul cu Principatele Unite, asta era aşa… un fel de fluierat în biserică la slujba de Paşte. Greu, periculos, cu atât mai incitant şi valoros ne era liliacul bătut, mai ales că ştiam că prada asta (după urecheala de rigoare) avea să smulgă totuşi un zâmbet de pe faţa mamei, acelaşi pe care-l ascundea cu greu când din restul de la piaţă îi aduceam flori, dându-i peste cap toate socotelile zilei.

Buchetul ăsta de-l vedeţi în poză m-a costat cinci lei. I-am dat unui ţigănuş care le vindea la un stop. L-am văzut de la distanţă şi am ştiut că dacă-mi îngrop faţa în florile alea, ziua mea are să fie mai bună. Număram deja măruntul din buzunare, făcându-mi eu socoteala că mai mult de opt lei n-am să-i dau. N-am apucat să-i fac semn, el deja îmi întorsese spatele. Am deschis portiera şi am dat să-l strig, dar cum să-i fi zis? “Băiete”, “puştiule”, “ţâcă”? Mă resemnasem la gândul că se va face verde şi am să-l las în urmă, în graba mea spre slujba la care în ultima vreme număr bombe şi morţi şi răniţi.  Nu ştiu cum m-am pomenit totuşi cu el lângă geam.

– Cum îl dai?

– Cinci lei, doamnă, că e buchet mare! 

– Hai, ia cinci lei şi dă-l încoace!

Am avut timp -înainte să plec de la stopul ăla- să îmi vâr nasul printre florile bătute şi să trag involuntar în nări nu doar mirosul, ci şi apa cu care-l stropise, contaminată de parfumul petalelor pastelate.  Şi mi-au dat lacrimile pe loc, pentru că m-am simţit într-o fracţiune de secundă la 14 ani, pe strada înfundată dinspre Sfânta Ecaterina, cu picioarele bine proptite pe marginea de piatră a gardului verde. Şi primul gând a fost că aş putea să mă duc la altar aşa, cu trei crenguţe de liliac alb bătut.  Cine ştie însă dacă până sâmbăta ce vine liliacul va mai fi înflorit.

E primăvară, e luna mea, şi chiar dacă afară e întunecos, suntem vii, am supravieţuit până şi prafului de Sahara adus de vânt.

Bună dimineaţa!

LE: A., tot drumul mi-a părut rău că n-am negociat două buchete la 8 lei, să-ţi fi adus şi ţie unul. N-a fost timp, prea iute se schimbă stopurile astea!