Arrivals

20 Jun 2017 by Ada

E luni după-amiază, o zi nu foarte fierbinte, cu un pic de nor cât să n-ai nevoie de ochelari de soare. Cursa Air France cu care se întorc prietenii mei din țară are un pic de întârziere, așa că îmi iau o cafea și un sandwich de la Tim Horton și mă așez comod pe un scaun, cu ochii spre poartă, probabil din reflex. O să petrec două ore aici în terminalul 3, un loc comparabil cu terminalul Sosiri de la Otopeni, dar încă nu știu asta. 

Mușc din sandwich. Pâine integrală, șuncă, brânză cheddar și o foaie de salată. Combustibil pentru câteva ore. Cafeaua nu e grozavă, dar merge. Oamenii stau strânși grămadă spre porțile din dreapta. În stânga s-au adunat doar cei cărora le-au întârziat avioanele. Suntem mulți, de toate națiile, și pe fețele noastre trec tot felul de sentimente. Nerăbdare. Dor. Anticipație. Stress. 

De câte ori se deschid ușile, intră în sala de așteptare cineva care zâmbește. Caută din ochi în mulțime persoana pentru care a zburat cine știe câte ore. Și când li se întâlnesc privirile, zâmbete largi se desenează pe fețe. Zâmbete contagioase. Nu poți să nu te scalzi în zâmbetele astea, chit că pe ușă n-a apărut cel sau cea pe care o aștepți. 

Mustește sala de un soi de bucurie însoțită de senzația de ușurare că gata, avionul a ajuns, cei pe care îi așteptăm au trecut și de pașapoarte, și-au găsit și toate bagajele și de-acum Canada li se așterne la picioare politicoasă, curată, atentă, cerându-și scuze pentru te miri ce. Vezi cum li se destind umerii tuturor, ca într-un joc de domino, pe măsură ce-și văd dragii ieșind pe ușă. Sunt flori, baloane, bannere și bucurii plutind ca meduzele schimbătoare de la Ripley’s Aquarium, invizibile, dar acolo, grațioase, liniștite, ne-grăbite. Dacă bucuria ar avea o stare de agregare, terminalul 3 s-ar scălda în valuri, valuri de roz cu auriu, așa cred și mai mușc o dată din sandwich…

Mami! se aude din când în când și picioruțe vesele tropăie în întâmpinarea unei mame ce sigur a lipsit prea mult. Copiii se strecoară printre bare și sar în brațele mamelor, bunicilor, taților. Daddy! Daddy! aleargă fetele și se cocoață precum pisicile în brațele taților. Uneori în urma lor e câte un funcționar de la aeroport ce a preluat copiii care zboară cu însoțitor. Semnați aici, inițalele în partea asta, mulțumesc, mulțumesc, have a good one. 

Ce de septagenari vin în Canada să-și crească nepoții! Ce de mame vin să-și vadă copiii studenți, ce de lacrimi curg la Arrivals, mai ceva ca la plecări. 

Noi adulții, chiar și cei mai tineri, nu îndrăznim să o rupem la fugă să ne îmbrățișăm părinții. Dar am văzut o domnișoară pe la vreo douăzeci și ceva de ani, ocolind în grabă bara ce o despărțea de mama ei și am fost martora unei îmbrățișări cu obraji umezi, lungă, lungă, în mijlocul drumului, apăsată, de copil ce numai el știe cum a plecat de acasă ca să învețe în țară străină, de nevastă ce și-a urmat soțul ca să le fie mai bine copiilor… Când s-au dezlipit una de alta, după hohote discrete, ghicite doar din mișcările spasmodice ale umerilor, mama și fata și-au șters ochii cu același gest, cu dosul palmei, și apoi au zâmbit larg. Cred că le-a fost greu. Știu că mie mi-e greu. Nu e ușor, nu, nu e ușor nici pentru noi, știm că nu e ușor nici pentru voi. 

Stau pe scaun între o mamă cu doi băieți ce-și așteaptă bunicii din South Africa și un cuplu de ruși ce vorbesc între ei pe limba lor. Băieții nu mai au răbdare, mama încearcă să găsească pe cineva care să-i ia soțul de la gară, că sigur întârzie. Sunt și mulți căței, unii dintre ei poartă veste pe care scrie “Working Dog, Do not pet”, alții sunt ținuți strâmt la subsuoară, că-s mici și se pretează la așa poziție.

Mângâi și eu oamenii cu privirea și bag la cap ce fel de valize mai există, încerc să ghicesc după bagaje cine vine în vacanță, cine se întoarce acasă. Ce lume pestriță, ce diferiți suntem, ce de limbi vorbim și ce iute am învățat să ne conformăm normelor locale. Sorry, Sorry, beautiful day isn’t it? Who are you expecting? My friends. Where do they come from? Paris. I hear there’s been something wrong with the luggages. My phone is dying. Here, have mine, text your friends.  

De-aia iubesc eu Terminalul Sosiri de la Pearson. Pentru zâmbete, pentru bucurie, pentru plutirea liniștită pe care mi-o imaginez dincolo de nerăbdarea de pe fețe. Senzația e contagioasă. Sosirea. Regăsirea. Până la urmă, dragostea. Secunda aia de pace pe care o trăiești când strângi în brațe pe cineva de care ți-a fost dor!

Mi-amintesc cum am fost eu primită aici, în 2009, în 2014, în 2017. Mi-o amintesc pe Ana ieșind, și nu mai departe de săptămâna trecută pe R și pe S… Ce bucurie, ce bucurie să vină cineva în vizită, să primenești casa, să te întrebi ce le dai să mănânce, la ce or fi alergici, cum să faci să se simtă bine… Unde să-i duci, ce să le arăți mai iute, cum să le prezinți noua ta țară, noua ta casă, cum să-ți stăpânești lacrimile ilogice, că doar de bună voie ai plecat și te-ai așezat aici, peste 9 mări și cine știe câte țări, că departe te-ai mai dus, draga noastră… 

Prietenii mei ies după aproape două ore. Mă bucur să-i văd. Sunt obosiți, dar se bucură să fie acasă.

– Cum a fost? 

– Cum știi că e. Dacă mai aveam vreo îndoială că am făcut bine venind aici, acum s-a risipit.Pe-aici ce s-a mai întâmplat? 

– Mai nimic. E liniște la noi în sat. 

Pearson Arrivals. Locul de unde aș vrea să vă luăm pe toți. De v-am putea pune în buzunar pe voi cei ce contați, când mai venim pe acasă, în buzunarul de lângă inimă, și să vă aducem cu noi! Să treceți clandestini, în bagaje, nedetectați de scannere și apoi să vă scoatem frumos, să vă netezim cutele și să vă spunem Welcome to Canada! E un loc bun. 

Welcome home, Bety, ne-ați lipsit. Now, let us float.