Atacul asupra familiei: cine, ce drepturi are şi până când

22 Nov 2009 by

Vreau să mă joc astăzi de-a nebunul care aruncă piatra în apă şi-apoi se uită la cercuri şi la oamenii buni şi drepţi care fac eforturi să scoată piatra din apă.

Trăim vremuri foarte interesante. În aceste vremuri:

15 can't hear youFemeile au dreptul să păstreze o sarcină sau nu.

Suntem stăpâne pe trupurile noastre. Suntem stăpânele destinului nostru şi avem drept de viaţă şi de moarte asupra pruncilor noştri nenăscuţi. Asta înseamnă că uneori bărbaţii care ne iubesc nici nu află că le purtăm pruncii. Pentru că noi, ca stăpâne ce ne aflăm, putem să le spunem sau nu. Apoi putem folosi această informaţie ca mijloc de şantaj, de constrângere, monedă de schimb. Şi ni se pare bine. Ni se pare bine să amânăm momentul concepţiei, ni se pare bine să muncim cot la cot cu bărbaţii şi ceva în plus acasă, ni se pare bine că avem măcar acest drept. Să alegem dacă păstrăm sau nu copilul pe care din întâmplare, din accident, din calcul, îl ducem cu noi câteva săptămâni în pântece.

Bărbaţii au voie să accepte un copil sau nu.

Cei mai mulţi refuză să poarte prezervativ. Pentru că nu simt la fel. Pentru că îi jenează. Pentru că luăm noi pastile. Pentru că se pot controla. Dar când se întâmplă, dacă se întâmplă, ei pot să plece. Ba, mai cinic, ne şi anunţă. “Ascultă, eu nu vreau să am de a face cu acest copil. Eu am să plec. Nu conta pe mine. Te descurci singură. Sigur, te iubesc. Te-aş mai iubi din când în când. Dar nu pe copilul tău. M-aş culca şi acum cu tine. Dar nu ţi-aş şterge pruncul la fund. Vrei să-l faci, fă-l. Te pup.” Şi nu există nici o constrângere morală. Există test ADN. Există dat în judecată pentru pensie alimentară (datul în judecată costă şi durează). Dar conştiinţă? Obraz? Onoare? Demnitate? Nu.

Divorţurile se pronunţă relativ uşor.

Divorţul meu a durat 7 minute. Din clipa în care dosarul nostru a fost pe rol, pentru că ne înţeleseserăm asupra tuturor aspectelor (pe care judecătoarea nici nu s-a mai obosit să le analizeze), pentru că era un divorţ de comun acord, a durat 7 minute. După 7 minute, am ieşit din sala de judecată. Am fost recunoscătoare pe moment. Sunt recunoscătoare şi acum, în cazul nostru nu mai exista soluţie. Dar sunt oameni care divorţează din ambiţie sau din prostie. Se mânjesc din prostie şi din egoism. În alte ţări, mai întâi te separi. În perioada în care eşti separat, mergi la consiliere. Atunci când divorţezi, în funcţie de situaţia fiecăruia dintre cei doi soţi, există în continuare responsabilităţi. În România, un bărbat poate cere partajarea apartamentului de două camere în care locuiesc fosta soţie şi copilul lor. Femeia e obligată să vândă casa şi să-i dea jumătate din bani. Femeia şi copilul rămân pe drumuri. Bărbatul cu pricina îşi cumpără o maşină nouă, de valoarea jumătăţii din casa în care i-au locuit fosta soţie şi copilul. Pe acel bărbat nu-l interesează unde va locui copilul. El are drepturi. Şi potrivit legii, e ok.

Părintele care îşi părăseşte copilul are doar drepturi, obligaţiile lui sunt formale, nu există pedepse împotriva părintelui ce-şi abandonează copilul în fapt, nu şi de drept.

Mii de copii abandonaţi de părinţi se pierd în sistem şi nu pot fi adoptaţi, pentru că potrivit legii, interesul superior al copilului e să crească în familia biologică. Nu contează că mama şi tata l-au lăsat la pubelă sau l-au abandonat în spital. Ei au drepturi. Oameni care nu pot avea copii, dar tânjesc să adopte un copil, n-au cum să ofere o casă, masă, dragoste şi atenţie acestor copii, fără să le ţâţâie fundul că “naturala” va veni la uşa lor să le ceară bani, sau, mai rău, să le ia copilul. Un tată ce pierde custodia copilului său, dar nu-şi respectă obligaţiile financiare de plată a unei pensii alimentare lunare, nu poate fi constrâns decât prin cerere de executare silită a bunurilor personale. Dacă tatăl nu munceşte, nu are venituri, nu poate fi obligat nici să se angajeze, nici să se ducă la psiholog. Nu există instrumente legale de constrângere. Nu există.

Părinţii au doar obligaţii faţă de copii. Copiii au posibilitatea să-şi raporteze părinţii la poliţie.

Copiii sunt învăţaţi de la şcoală că au drepturi. Copiilor li se dau numere de telefon la care pot suna dacă sunt abuzaţi sau se simt în pericol. Copiii nu cunosc şi nu-şi asumă nici un fel de obligaţie. Puţini copii îşi ajută părinţii. Puţini copii fac ceva pentru ei înşişi. Cei mai mulţi dintre adolescenţi nu cunosc valoarea banului, nu au idee despre timpul în care banii se câştigă şi nici nu-şi pun problema că ar putea face ceva, orice, ca să câştige bani. Copiii şi adolescenţii consideră că totul li se cuvine. Pentru că ăsta e mesajul care li se transmite din toate părţile. De la bunici, până la ONG-uri.

Şi vin şi-ntreb câteva lucruri:

În condiţiile în care familiile se întemeiază atât de greu şi se sparg atât de uşor, ce şanse mai are familia să existe?

Boul care trage, părintele care NU pleacă, ăla care doarme 5 ore pe noapte ca fi-su să poată pleca în tabără în Franţa şi să aibă Iphone că aşa au toţi copiii, el ce drepturi are?

Cine ne apără de copiii noştri?

Cine ne apără pe unii de alţii?

Astea au fost pietrele mele. Vă rog să le scoateţi din apă, că sunteţi cu mai multă minte decât nebunul.

(foto: Lorand Peli)

20 Comments

  1. G.

    Sunt si eu nebuna si am si eu cate o piatra pentru fiecare piatra a ta. Ba chiar mai multe pietre cand vine vorba despre avorturi…in alte tari cand mergi la medic sa faci un avort medicul incearca sa convinga mama sa pastreze copilul la noi..daca esti insarcinata si nu esti casatorita te intreaba intai daca nu vrei sa faci chiuretaj….e crunt suntem inca foarte inapoiati.

  2. Itit pspun eu la aia cu copiii.
    Eu cred ca prietenia si increderea copilului in parinti sunt obligatii ale parintelui in primul rand.
    Totul incepe in bebelusie. Un copil nelasat sa planga, luat in brate, dragalit nonstop, , in cazul in care se poate, alaptat cat de des o cere, apoi cand mai creste nitel ascultat, inteles, cautat in primul rand cauza pt care face tantrum, nu doar corectat comportametul, nepedepsit, nerecompesat excesiv are toate sanele sa dezvolte incredere in parinti.
    Uite, eu nu mi-am pedepsit copiii, pt ca nu cred in pedepse. (Mi-as dori sa nici nu-i dascalesc atata, da nu ma pot abtine,s i oricum, explicatiile sunt de fapt bune , necesare, importante, de neinlocuit.)
    Si am intrebat fata: ce cel mai rau lucru cand il lovesti pe GH, ca te cert eu sau ca lui i se face frica de tine? Si bineinteles ca a ales varianta doi, adica i-a dat seama de consecinta naturala a faptelor, si nu cea punitiva. Adica frica ei de mine e minora fata de frica lui Gh de ea, mi s-a parut f bine si-mi da incredere in relatia nostra viitoare.

    rezumat:
    Sta in puterea parintilor a aiba o relatie buna cu copiii lor. Exista un milion de suisuri si coborasuri, dar dragotea neconditionata aratata in primii ani, concentrarea pe consecintele faptelor nepotrivite si nu pe pedepse unt, pentru mine calea de urmat.

    PS. Si din experienta spun ca pana pe la vreo 5 ani poznele copiiilor izvorasc din 2 chestii: plictiseala sau curiozitate. La plictiseala intra de exemplu si sentimentul abandonului,de genul, aoleu , musafirii astia nu mai pleaca:)))

  3. oof, scuze tastarea, imi vine soarele direct pe ecran si taste si n-am unde sa ma mut.

  4. despre Iphone, uite, fimea zice: mami, la noi la scoala unii copii au telefon, parintii lor nu stiu ca telefonu iradiaza?:D
    deci cu copiii e: cum iti asterni, asa dormi.

  5. Dincolo de legi pe care eu sau tu nu le putem schimba, ne e frica. Foarte frica.
    Noua femeilor ne e frica de respingerea barbatului care nu vrea un copil. Ne e frica de adevarul relatiei, care nu e suficient de solida astfel incat sa “suporte” un copil. Ne e frica sa recunoastem ca am ales gresit. De-asta alegem sa nu-l pastram sau sa nu-i spunem.
    Lor le e frica e responsabilitati, de pareri venite din prejudecati (cum ca nu mai are timp de bere, de fotbal sau nu mai are parte de sex cu nevasta/mama copilului)Le e frica sa piarda locul de rasfatat al femeii de alaturi.
    Ne e frica sa recunostem ca atunci cand o relatie nu merge vina se imparte la doi. Doamne ce greu e la terapie. Chiar te doare. Afli ca esti altfel decat ti-a placut sa crezi atata timp. E greu sa construiesti ceva impreuna, e greu sa pastrezi iubirea. E foarte frumos, dar e sigreu. Necesita implicare
    Acum stim ca e greu sa cresti un copil. E incredibil de frumos dar e greu. Si e greu sa vezi in greselile lui esecurile tale ca parinte. Avem copiii pe care ii meritam!
    Copiii nu au responsabilitati pentru ca nu sunt invatati ca trebuie sa aiba. E mai usor sa-i dai cuiva o portocala curatata decat sa-l inveti cum sa o curete.

  6. Familiile de tip traditional lasa astazi din ce in ce mai mult loc familiilor de alt tip, de exemplu monoparental( mama+copil in cele mai multe cazuri). Exista multi oameni care se recasatoresc dupa un divort si intemeiaza o familie cu altcineva (din pacate in Romania tatii inca isi cam uita copiii din casatoriile anterioare, de parca nu ar mai exista). Presiunea sociala e azi mult mai mica, procedurile de divort simplificate, asa cum ai spus si tu iar definitia familiei…in continua schimbare. Bine,rau? Greu de spus. Fiecare caz e unic.

  7. mama lui andrei

    de asta stiai?
    http://yourwebsitestory.wordpress.com/

    primul gand care mi-a venit a fost “doar astea sunt”?
    al doilea…daca asta e lumea noastra de/pentru ce mai facem copii (fete/baieti)?

    • Wow. Nu stiam. Eu refuz sa cred ca Irina va ajunge asa. Refuz.

      • mama lui andrei

        din pacate exista si sunt din ce in ce mai multi… respectul fata de cei din jur, intamplator parinti, printre altii cred a e fundamental pentru un om, orice om.
        eu nu pot spune ca resping posibiliatea aceasta dar fac tot ce pot ca sa imi mentin speranta ca andrei nu va ajunge asa…
        pe de alta parte legea… e intotdeauna interpretabila si interpretata…. iar ea e solutia ultima, de “represiune”, gandita poate pentru o lume unde oamenii comunica intre ei.

  8. simon

    ce pietre grele sunt astea!
    iar raspunsurile sunt in noi insine…mai bune ,mai rele…putem alege ,insa sa si luptam pentru alegerea noastra.

  9. Eu nu-s parinte…da culeg si eu o piatra…aceea cu barbatii au voie sa accepte un copil sau nu.
    Din punctul meu de vedere un copil TREBUIE sa fie o decizie comuna. Nu urla hormonii in mine si ceasul biologic si pe el il anunt de-abea cand e prea tarziu…e normal sa se simta tradat, neimplicat in toata treaba si, prin urmare, sa-i fie usor sa plece. Decizia de a avea un copil sau nu, nu se face DUPA conceptie!
    O sarcina nu trebuie folosita drept metoda de santaj si nici ca “proba” pentru testarea unei relatii. Daca cineva considera ca relatia lui trebuie testata, cu siguranta nu e cazul sa faca un copil. Multe dintre femeile pe care le cunosc ar fi de acord cu ultimele doua propozitii pe care le-am scris desi nu cred ca vreuna dintre ele s-a gandit serios la asta. Si uite asa se ajunge la situatia cu “eu am sa plec, nu conta pe mine”.
    Departe de mine gandul sa iau apararea barbatilor, dar… si femeile gresesc enorm! Nu vorbesc si nu-si impartasesc starile si gandurile(stim prea bine ca ne asteptam de la ei sa ni le ghiceasca) si de cele mai multe ori li se pare o idee buna sa puna barbatul in fata faptului implinit. Un fel de…take it or leave it! Si asta nu mi se pare deloc normal, sanatos sau avantajos.

    • Diana,
      Uneori lucrurile nu sunt asa cum le planifici. Se intampla accidente. Se intampla miracole. Se intampla tot felul de minuni. Ce nu pricepe barbatul roman e ca in secunda in care refuza sa poarte prezervativ, sansele sa devina tata sunt mari spre sigure. Aici nu luam in discutie cazurile de santaj emotional, in care femeia pune barbatul in fata faptului implinit. Sigur ca trebuie sa fie copilul ala o decizie comuna, sigur ca trebuie sa comunicam, sa ne impartasim ideile, credintele, valorile. In realitate, vorbim mult si spunem putin. Trist, dar adevarat.

  10. Ce mi se pare ciudat este ca de fapt toata lumea percepe lucrurile astea (si nu numai) ca fiind anormale. Prea putini cei care se bucura de existenta lor sau le considera firesti. Cu toate astea se traieste in continuare intr-o stare generalizata de anormalitate. Cum se face?

  11. red_poppy

    eu din pacate nu mai cred in familie. cred ca lumea se schimba atat de nebuneste, incat e greu ca o familie sa mai reziste. eu/noi am rezistat 17 ani si acum suntem in faza de separare. inca nu am ajuns la divort (oficial) datorita copiilor si formalitatilor pe care ar trebui sa le suporte. poate/cred ca mai exista exceptii: familii care isi cresc copiii in armonie. inca nu stiu cum sa imi cresc copiii: cum si ce sa gandeasca despre familie. grele pietre ai aruncat!!!

  12. Parintii tai sunt la fel de cretini ca parintii lor?
    Intra pe blogul yourwebsitestory.wordpress.com, citeste marturiile lor si nu sta indiferent!

    • Andra, pe mine blogul tau ma sperie. Asa ca, sa nu te superi dar n-o sa mai intru acolo. Nu de alta dar e posibil sa-mi tai venele prematur.

      • mama lui andrei

        cred ca intrebarea corecta este daca ai nostri copii ne vor vedea peste 10 ani tot asa…. si de asta sper ca nu
        pe de alta parte daca ajung asa daca atata timp cat traieste in casa mea si dupa niste reguli minimale de coabitare atunci chiar ca ajungi sa iti tai venele….
        depine de punctul de vedere…. si de copil…. si de parinti

  13. Mi s-a oprit privirea pe doua din (mai) multele pietre puse-n lumina aici:

    “Barbatii au voie sa accepte un copil sau nu” si casatoriti fiind – ca doar responsabilitatea se paseaza, eu (=barbatul) trebuie sa muncesc, sa ma odihnesc, sa ma uit la televizor si sa beau bere cu baietii, si-ntre timp uite ce prost l-ai educat. (sau, dupa caz, l-ati educat – adica tu si bunica materna). E slagar national, asta…
    Te mai miri de cei necasatoriti, ca pleaca?

    Divorturile, mai ales cele civilizate, se pronunta usor. Sa te fereasca Dumnezeu de partaj. Acolo, circ.

    Inca o mentiune: nu mi se pare ca (la nivel de medie statistica) familiile se intemeiaza greu. Dimpotriva. E destula presiune sociala in directia asta… Cred ca se pastreaza greu, insa. Si ca familia traditionala (casatorie pe viata) nu mai e demult singura varianta existenta. Doar ca nu e societatea destul de realista…

css.php