Atelierul de citit şi făurit poveşti – experienţa Kindle

6 Mar 2013 by Ada

– Aveţi tabletă!

– Ştiam eu că aveţi tabletă.

– Nu e tabletă. E ceva special pentru citit cărţi.

– A, ştiu, are şi mama, se numeşte Kindle şi are doar cărţi pentru oameni mari, în engleză.

– Uite că eu am şi cărţi pentru copii, în română.

Spre deosebire de atelierele de la Humanitas, unde nu putem fi distraşi decât de … cărţi, cărţi şi încă vreo câteva cărţi, la Smiley e altfel. Grupa de 8 ani de la Smiley Kindergarten este printre cele mai dificile întâlniri ale săptămânii. Copiii ăia (doar patru interesaţi de citit şi de poveşti) sunt în stare să se joace cu orice. Şi eu îi văd lunea de pe la ora 16, când deja au în urmă vreo opt ore de concentrare maximă la diverse activităţi de şcoală. Deci, a-i mai ţine pe loc încă 45 de minute e o provocare destul de mare. Cu toate astea, sunt inventivi şi capabili să vâneze mai degrabă biluţe de polistiren pe parchet decât să îi asculte pe ceilalţi citind. Desigur, când le vine LOR rândul, trebuie, dar trebuie să fie linişte. Cam 40 % din timp îl pierdem încercând să facem linişte şi să stăm pe loc. Am încercat prin toate metodele. De la “pe aici nu se trece” spre bucătăria de jucărie la “cărţile sunt cărămizi pentru construit castele în cap, nu pe parchet”, până la “ştii ce, de fapt nu eşti obligat să vii la atelierul ăsta, ai putea să stai să mai faci nişte probleme la mate, suplimentar”.

Le-am citit săptămâna trecută din Tom Sawyer. Cartea, nu ştiu dacă vă mai amintiţi, a fost printre deliciile copilăriei mele. Dar iată-mă ridicând din sprâncene, eu, mama, când văd că povestea începe cu un caft serios între Tom şi un băiat nou venit în oraş. Pe măsură ce citeau descrierea bătăii, mă gândeam ce mă fac dacă vor încerca să şi aplice. Le-am citit poveşti cu zâne. Ştefan a strâmbat din nas şi a zis că lui îi plac balaurii. Le-am dat de scris poveşti după anumite imagini. Dixi Dixişor Inocenţă Maximă, câinele Ralucăi a mâncat de două ori tema. Raluca citeşte greu, anevoios, e un chin dar se străduieşte şi de când vine la atelier şi-a prins până şi bretonul, acum chiar vede la ce se uită. Cătălina citeşte ca pe apă, poate uneori prea repede, dar n-o interesează decât să se audă pe sine, în restul timpului e dificil să stea pe loc, e greu să se concentreze. E, în schimb, capabilă să scrie două poveşti, nu una, în pauza de dinainte de atelier. Cu ea mă lupt să stea şi să asculte.

Ştefan e singurul băiat între trei fete. Citeşte bine dar se plictiseşte repede. Sunt puţine zilele în care nu mă întreabă dacă nu mai bine ne jucăm zaruri. Lui i-a plăcut cel mai tare povestea cu zburatul pe covor, a inventat repede un căpitan Plasmoman de pe Plasmomatia şi ne-a plimbat prin spaţiul cosmic, spre nu mai ştiu ce bază lunară.

Ei, dar toate lucrurile astea pălesc în faţa tehnologiei. Când am scos din geanta “de sărbătoare” (cum îi spune Irina) kindle-ul meu nou nouţ, abia aterizat din America şi le-am arătat că există cărţi în română, pentru copii, care au şi desene, s-a schimbat situaţia. Device-ul! Device-ul e fascinant, lasă că şi povestea în sine e minunată şi e cu vampiri, cum se poartă, dar vampiri mai loco, şi cu un băiat de la Bucureşti care îşi petrece vacanţa într-un sat din Transilvania, şi neumblat prin lume fiind el, nici nu se prinde că  unui strigoi i-a spus “Seara bună, bade”, aşa cum fac copiii de la oraş când înţeleg că la ţară trebuie să saluţi pe toată lumea. Mark Twain vs Sînziana Popescu, 0-1.

[Show as slideshow]

Călătoria lui Vlad in Celălalt Tărâm este primul volum dintr-o trilogie despre care eu am mai scris. Îmi place cum scrie Sînziana Popescu şi cred că faptul că Irina a renunţat la jocul de zaruri cu poveşti pentru a mai citi un capitol până nu se termina atelierul e complimentul maxim.

O să vă întrebaţi poate ce m-a apucat să duc bunătate de Kindle la copii de opt ani şi de ce l-am lăsat pe mâna lor, după ce m-am dat de ceasul morţii când l-am nenorocit pe primul.

E o bucurie prea mare şi, îmi place sau nu, e viitorul. L-am dus copiilor ca să ştie că există cărţi de aventuri în română ce pot fi citite şi aşa. L-am dus pentru că nu pot să nu împart bucuriile. L-am dus pentru că mi-am dat seama că e foarte posibil ca Lia în clasa 1 să aibă o tabletă în loc de carte, la cât de repede se mişcă lucrurile. L-am dus pentru că mi se pare important să-i facem pe copii să citească. Prin orice mijloace.

Un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte, scria pe o fotografie care circulă pe FB. Aşa e. Cred asta cu tărie. Şi de aceea mi se pare important atelierul ăsta, la care vin săptămânal aproximativ 20 de copii, niciodată toţi, întotdeauna şi copii noi. E până la urmă bătălia frumosului cu superficialul care li se bagă pe gât de mici. A gânditului cu capul propriu împotriva adevărurilor pre-mestecate.

Ieri m-am întâlnit cu Andra, prietena mea din liceu. Ea mi-a adus un covor fermecat numai bun pentru atelierul de duminică. Mi-l lasă doar două săptămâni, însă de când l-am văzut am ştiut clar că el este exact ceea ce căutam. E superb şi de poveste. Ca o pictură de Klimt. Ca şi cum fiecare petic vine din alt oraş. Va fi o plăcere să zburăm cu el sâmbăta asta la Humanitas.

Vă aştept!

Related Posts

Tags

Share This