Avem şi anestezic, şi lipici!

14 Nov 2012 by

“Mama, te rog, vino cu mine. Mi-e frică! Şi ce dacă or să râdă băieţii de mine. Vino, că mă simt mai bine dacă eşti şi tu.”

Suntem în trafic şi mă bombăne, azi e prima oară când am întârziat nepermis de mult. Dar ştiam că la 8.30 abia începe vaccinarea, aşa că mi-am permis să mai stau puţin, am făcut chiar şi un duş rece, să mă trezesc bine, bine, am avut şi câteva minute s-o schimb pe Lia, s-o iau în braţe şi s-o pup şi am apucat să-mi beau şi cafeaua… Şi era deja opt şi cinci când nu-mi găseam telefonul, cum să plec eu fără telefon, dat pe silent să nu deranjeze, ia-l de unde nu-i. L-a găsit Irina pe coşul de rufe din baie. Nu mă întrebaţi cum a ajuns acolo, sunt fericită că n-a sfârşit vis-a-vis de coş, în budă. V-am zis că noi nu ne plictisim niciodată?

Acum plăteam pentru tihna de la ora 7, stăteam în trafic şi mă uitam lung la şirul de troleibuze din faţa mea. Mă gândeam ce diferiţi sunt şoferii de la ora 7 de cei de la ora 8, cum fac eu doar 13 minute până la şcoală dacă reuşesc să plec maxim la şi zece şi cum o să fac acum mai bine de 40 de minute, doar pentru că am stat să o schimb pe Lia şi m-am învârtit prin casă după telefon. Radioul nu mai merge, becul de la ABS e aprins de câteva luni bune şi azi nici telecomanda nu mă mai ascultă, iar de pe bancheta din spate miss mă toca mărunt.

– E opt şi 23!

– Ştiu.

– Să ştii că doar 7 minute mai accept să întârziem.

– Poftim?

– Păi, se face târziu.

– Ei, da, se face târziu, ce-o să-i spui Doamnei?

– O să-i spun că am întârziat că te-ai învârtit tu prin casă, de nebună…

– Serios? Păi ia să te duci tu singură la vaccin atunci, dacă eu mă învârtesc de nebună, uite, tot de nebună o să te las singură.

– Nu, mami, nuuuuu! Te roooog.

– Bine, bine, taci, că merg cu tine.

Ne-am întâlnit pe hol cu Doamna care nu ne-a certat că am întârziat, ne-a trimis direct la înţepat.

– Eu am plâns. Dar nu m-a durut!  s-a lăudat un puşti, chiar înainte să intrăm în cabinet.

– Nu doare!

– Dar curge sânge!

Radioşanţul bătea rapid, rapid, ca telegraful pe vremuri, pregătind-o psihologic pe Irina, care are o teamă teribilă de ace şi care e înduioşătoare că încă vrea să o ţin eu de mână la injecţii, mai mult de aia m-am dus…

– I-auzi, Irina, e cu sânge, uraaaa, bine că nu e mai rău, cu maţe sau cine ştie ce alte chestii or mai fi pe dinăuntrul oamenilor.

Am cunoscut-o şi pe doamna doctor. Şi pe doamna asistentă. Foarte drăguţe amândouă. O ştiu bine pe Irina, vă amintiţi că am povestit cum se tot duce ea în vizită la doamna doctor în timpul orelor, acum am înţeles şi de ce. Sunt simpatice şi au textele la ele.

– Aaaa, Irina, bine ai venit, cum te simţi, ai febră, ia să te văd, deschide guriţa, iar ai amigdalele mai mari! Dar ea aşa le are tot timpul. Ţii minte că mereu îţi spun la control că ai amigdalele mai mari?

– Da, zice, pierită, aşa e.

– Hai că n-o să te doară, spune doamna doctor. Avem anestezic. Avem de toate. Şi lipici avem!

– Uitaţi cutia, uitaţi prospectul, uitaţi termenul de valabilitate, uitaţi seringa…, turuie asistenta, obişnuită, se pare, cu prezenţa mamelor ca mine pe teritoriul ei. Nici nu mai aşteaptă s-o întreb, mă serveşte preventiv.

Irina se albise.

Doamna doctor o ia în braţe şi-i ridică mâneca de la cămaşă.

– Nu te uita acolo, uită-te la mine.

Sunt inutilă în peisaj, dar dau din gură.

– Zău că nu doare, e doar un ac miiiic şi subţiiiiire. Şi e mai bine să faci vaccinul decât să nu-l faci.

– Nu încorda mâna că dacă o încordezi, abia atunci te doare.

O ţin şi eu de degete, aşa, ca să mă aflu în treabă. Se deschide uşa, intră Doamna şi încă vreo cinci copii din clasa ei, deja îi e jenă să mai scoată vreo lacrimă.

– Te dau cu anestezic, zice doamna asistentă şi freacă bine braţul Irinei cu un căpăţel de vată înmuiată în spirt. O să te înţep puţin să văd dacă a prins anestezicul (şi-n timp ce vorbeşte îi şi bagă acul în mână.) Nu-ţi fac acum vaccinul, peste vreun sfert de oră (şi-mpinge pompiţa) mai vii o dată, mai stăm de vorbă, îmi zici tu când vrei să ţi-l fac (e gata demult!) şi zău că nici n-o să simţi.

Irina e pierdută în avalanşa de cuvinte, nici nu aude prea bine ce i se spune.

– Hai, respiră, zic. S-a terminat. Te-a durut?

– Cum s-a terminat?

– Gata, ţi-a făcut vaccinul.

– Dar nici nu m-a durut!

– Ai văzut?

O altă fetiţă e dată cu “anestezic” şi dusă cu vorba…

Apăs tamponul de vată pe mâna Irinei.

– Ţine-l bine, să nu iasă sângele.

– Vai, Irina, uite un căpăţel mov, o fi vreun maţ! zic eu, prefăcându-mă alarmată.

– Hai, măi mami, că nici măcar nu curge sânge!

O duc în clasă pe Irina, triumfătoare, intrăm împreună şi zic cu glas tare: “Irina n-a plâns deloc la vaccin! Şi să ştiţi că nici nu doare!”

Se pierde între copiii ăia din clasă, deşi e printre cei mai înalţi, e tot mică. E mică şi încă are nevoie de mine la injecţii.

 

 

 

5 Comments

  1. Ce bine de voi ca ati scapat! La noi abia urmeaza…

  2. Ah, ce dragut ai povestit, aveam emotii chiar si eu la inceput. Si ce “tehnica” si “vraja” au asistentele, ma bucur sa aud ca e asa.

    NAdina a facut ieri vaccinul de 4 ani, si … am avut niste emotii … dar a fost bine ! Pe ea au pacalit-o intai ca ii fac fara ac, ca sa se dezbrace, apoi nu au gasit seringa fara ac si a trebuit sa ii faca cu aia cu ac, si copilul a acceptat, ca era deja pregatita, tot, nu ma iavea rabdare sa astepte sa mai caute :P.

    Si inca ceva: sper sa fiu si eu solicitata sa merg la vaccin cand va fi la scoala, mi se pare asa dulce … 🙂 Va pup.

  3. Liviana

    Nu n-am facut vaccinul, pediatra ne-a recomandat sa-l faca dupa 8 ani.

  4. yeah, well, vii si cu mine la injectii?! si mie mi-e frica!!!

css.php
Privacy Policy