BCR, speranţe şi sacrificii

16 Nov 2010 by

Am zis că mă duc să fac galerie pentru Anton şi m-am ţinut de cuvânt.

Chit că a fost un eveniment cu circuit închis, la care nu s-au vândut bilete, ci s-a intrat doar pe bază de invitaţie sau cel puţin aşa mi-au zis de la intrare chiar ai noştri, oameni cu care stau la coadă la bufet sau mă-ntâlnesc pe coridoare.

Dar eu ştiu bine coridoarele, aşa că am intrat pe fereastră, cum s-ar zice, şi m-am aşezat cuminte la cucurigu, eu şi babele de serviciu, plus un detaşament de aplaudaci care, am impresia, că se credeau pe stadion, altfel nu-mi explic atitudinea excesiv de binevoitor aplaudătoare, chiar şi când nu era cazul, semn că nu prea trec dânşii pe la Ateneu când nu e ordin de la şeful de serviciu.

Dar nu vreau să scriu de rău despre nimeni, nici despre mitocanii care nu şi-au închis mobilele (nu ştiu câţi ani trebuie să mai treacă până să ne civilizăm în sensul ăsta), nici despre baba isterică şi cu eşarfă roşie care s-a burzuluit de vreo cinci ori la copilul meu sub pretextul că ar fi lovit spătarul ei cu picioarele. Am tăcut din gură o vreme, până când o mamă aşezată cu fetiţa ei chiar lângă noi a intervenit din proprie iniţiativă şi a pus-o la punct pe cucoana obsedată de vibraţiile din spătar. Nu, Irina nici nu se mişcase, nici nu atinsese măcar scaunul doamnei cu pricina, dar doamna voia să se asigure că plodul nu o va deranja în timpul spectacolului de la care nici nu concepea să fi lipsit.

Să ne întoarcem, aşadar, la speranţe. Am fost absolut impresionată. De faptul că Sala Radio era plină ochi cu domni şi doamne în haine corporate. Nu ştiu dacă au rămas 5 scaune goale, ceea ce îmi spune că BCR are o capacitate de mobilizare fantastică. Sau poate românii au, în sfârşit, o genă caritabilă activă. M-aş bucura să fie reală a doua variantă. Dacă n-ar fi fost cei de pe ultimul rând, din stânga sălii, mai preocupaţi să se fotografieze între ei decât să respecte pauzele infime în care muzicienii dădeau foaia partiturii, dacă nu i-aş fi văzut cu nodul cravatei desfăcut şi nasturii de la cămaşă descheiaţi, îndemnându-se unul pe altul să aplaude ca la meci, aş fi jurat că în sfârşit ne însănătoşim. Dar nu, entuziasmul lor împins până la extrem mi-a spus că mimau şi interesul şi optimismul că se va alege ceva din cei prezenţi pe scenă.

Copiii au fost absolut minunaţi. Toţi. Au cântat extraordinar, veţi mai auzi de ei cu siguranţă şi faptul că în seara asta au fost pe acea scenă ma bucură din cale afară. Eu venisem pentru Anton şi nici nu mă interesa restul celor ce urmau să fie pe scenă, eram cu ochii pe el, să-l văd cântând live, să-i văd degetele alergând pe clapele pianului fără să se mai audă din off o voce care-i spune “cred că e destul.” Anton a deschis spectacolul, împreună cu Andrei Tudor. A avut emoţii, mi s-a părut că se grăbeşte puţin, dar nu m-a dezamăgit. Dintre toţi cei pe care i-am văzut în seara asta, cred că lui îi va fi cel mai greu drumul, dar şi când va ajunge acolo unde merită, nimic nu-i va sta în cale.

După Anton a ieşit pe scenă Ştefan, un puşti de 9 ani care a cântat cu Vlad Miriţă de  s-a zguduit Sala. Impresionantă voce pentru o mână de om, am rămas cu ochii la el, trebuie să-l auziţi cântând live, neapărat.

Despre Mariana şi naiul ei ce să vă mai spun, eu nu ştiu ce fel de om poate rămâne de piatră când o aude. Am aplaudat-o din tot sufletul şi i-am admirat lumina de dinăuntru, care o face să spună că ea cântă pentru toată lumea. Cred sincer că dacă am fi expuşi mai des la astfel de muzică, până la urmă am fi mai buni, pentru că n-am avea încotro. A, şi pianul Yamaha a sunat extraordinar pe lângă nai, mai mult decât frumos s-a auzit.

Ştiţi că-mi place Lara Fabian, aşa că atunci când am recunoscut primele acorduri din Je t’aime am ridicat din sprâncene. Am auzit-o pe Luminiţa Anghel cântând Lara Fabian şi am fost impresionată de vocea ei. Dar să auzi un puşti de 12 ani cântând aproape perfect piesa asta care numai simplă nu e, a fost o surpriză totală. Moise din Mioveni, sau Johnny, cum îi zic prietenii, dacă supravieţuieşte pubertăţii, va ajunge foarte, foarte, foarte departe.

Apoi au urcat pe scenă Mălina Ciobanu şi Alexandru Tomescu. Pe Mălina sigur o vom revedea la Ateneu, pun pariu. E un talent nativ, a spus Alexandru Tomescu şi am toată încrederea în el. Este minunată Mălina. Şi e un privilegiu s-o asculţi. M-aş bucura să aud că BCR a trimis-o la Julliard, cu tot cu Anton şi cu Andrei, puştiul ce cântă la corn, unul dintre instrumentele dificile şi greu de adus în lumina reflectoarelor pentru o mai atentă privire. Dar nu pot să mă duc atât de departe cu gândul, deşi Damian Drăghici a fost cel ce a sugerat că Julliard li s-ar potrivi unora dintre aceşti copii.

N-am rezistat şi la partea dedicată interpreţilor de muzică populară, era deja târziu şi eram de prea multe ore în oraş. Am ieşit din sală în vârful picioarelor, cu ideea că totuşi, 10 copii au reuşit să fie văzuţi. Şi sper să le fie de folos această vedere. Îmi place foarte tare gândul că BCR nu se mulţumeşte să bifeze un team building şi o acţiune de Corporate Social Responsibility, ci chiar îi urmăreşte pe aceşti copii, le monitorizează progresele şi le oferă credit pe termen lung. Sunt fericită că 10 copii pe an ies din anonimat şi au o şansă, li se deschid nişte uşi, li se oferă o ocazie de a ajunge la o şcoală mai bună, unde să se poată şlefui. Pentru asta BCR merită aplauzele mele sincere. Dar şi mai sincere aplauze merită copiii şi părinţii lor, pe care i-am auzit des pomeniţi alături de termenul “sacrificiu”. Da, cred că aceşti părinţi înţeleg cel mai corect ce înseamnă un sacrificiu. Sacrificiul este însă şi al copiilor, care nu renunţă, care au înţeles că muzica e calea lor, care se încăpăţânează să dea tot şi încă puţin pe deasupra pentru a se ridica fie deasupra condiţiei lor, fie la înălţimea talentului lor.

N-am luat cd-ul de la ieşire, aştept filmele pe youtube.  A fost o seară agreabilă, mulţumesc.

Related Posts

Share This

1 Comment

  1. ce frumos le-ai zis despre ei 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Gala BCR Sperante, un spectacol extraordinar | Ionut Oprea - [...] un binemeritat link catre cei care au mai scris despre asta: Andrei Cismaru, Culmea, Vlad Petreanu, Ada, Ioana Andreea…
css.php Privacy Policy