Blestemul centimetrului galben (*)

16 Jun 2015 by Ada

1976. Într-o noapte, o mamă picta milimetri și centrimetri pe o fâșie improvizată din coli din blocul de desen, lungă de 1m. Liniuță cu liniuță, cifră cu cifră, caligrafiind fiecare buclișoară. În camera de alături, un băiețel de 9 ani dormea liniștit. A doua zi, la școală, băiețelul lua nota 10 pentru cel mai frumos și mai aproape de adevăr metru de croitorie reconstruit vreodată de cineva în propria casă.

1984. În altă casă, o altă mamă coase cruciulițe pe etamină. Boscorodește. E târziu și a doua zi are de mers la muncă, și blestemăția de șervețel trebuie și spălat și apretat și uscat și prezentat băț, cu bordura de găurele perfect închisă, cu nici un fir strâns mai tare decât altul, cu nici o gaură mai mică decât vecina ei. E ultima oră de lucru manual și onoarea familiei trebuie să fie spălată. În camera de alături, o fetiță doarme liniștită, fără să mai audă boscorodelile mamei. Și ce dacă boscorodește, până la urmă, important e șervețelul.

1986. Fetița studiază botanica. Lecția este despre floarea soarelui. Fetița este norocoasă, are două mame. Una știe să coasă, cealaltă știe să deseneze. E rândul celeilalte mame să petreacă o noapte desenând cu migală părțile componente ale florii soarelui. Fetița doarme, în altă casă. Nu știe nimeni că a rugat-o pe cealaltă mamă să îi facă “o planșă”. E secretul lor. Unul dintre puținele secrete pe care fetița le are cu mama ei. Planșa va face senzație. Desenul este extraordinar, planșa are și stinghiuțe care să o țină dreaptă și sfoară de care să stea atârnată de tablă. Fetița e mândră de mama ei, poate prima oară în viața ei. Nu pretinde că ea însăși a făcut desenul, se vede că nu e făcut de o mână de copil. Nu-i nimic. Tovarășa e încântată, are o planșă superbă ca suport pentru o lecție importantă. Lecția despre floarea soarelui.

1992. Suntem tot cândva prin iunie, înainte de proiectul de diplomă pe care băiețelul cu centimetrul, acum viitor inginer, trebuia să îl susțină a doua zi în fața unei comisii din Politehnică. Titlul proiectului: Conducerea cu calculatorul a Laboratorului de Instalații Termice Industriale. La vremea aceea, un computer costa cât salariul unui inginer plin pe doi ani. Copilului îi trăsnise prin cap să construiască el unul, din piese, folosind televizorul Sport al familiei pe post de monitor. CoBra. O bijuterie. Îi și reușise. Și-atunci cum să prezinți proiectul de diplomă dacă nu cu computerul făcut cu mâna ta? Mama nu doarme. Nici Murphy nu doarme. Bijuteria crăpase exact înainte ca viitorul inginer să salveze varianta finală a proiectului, așa că softul a trebuit să fie refăcut în seara cu pricina, în doar 120 de minute. Mai erau doar câteva ore până la întâlnirea cu comisia, așa că toată casa s-a mobilizat să salveze situația. Mama copiază listingul în BASIC până când adoarme cu capul pe masă, pe foile peste care muncise toată noaptea. Nu știe ce scrie, la fel de bine ar fi putut copia manuscrise din chineză.  În camera de alături, tânărul nostru se foiește, cu un gol imens în stomac, emoționat de ce are să vină. Noaptea și ziua trec cu bine, acest capitol din istoria familiei devine anecdota preferată de povestit la ocazii, când mama se ridică un pic pe vârfuri ca să mai poată să-și mângâie copilul pe cap.

2015. Iunie. Pe masă sunt împrăștiate conuri și pahare de polistiren, suluri de hârtie igienică, niște cutii, plăci de spumă, cuttere. Pe monitorul de lângă masă, într-un clip de pe Youtube, se învârtește un castel medieval. Inginerul se scarpină în cap, gândindu-se cum să rigidizeze pereții și cum să lipească polistiren pe hârtie. Lângă el, fetița de demult, acum în rolul Mamei, lipește cu scotch pe frontonul porții un magnet de frigider primit de la tatăl ei. E foarte potrivit pe post de blazon. Altă fetiță doarme în camera de alături, cu palmele roșii, roșii de la cât a colorat vârfurile turnurilor și puțin răgușită de cât a protestat că mama n-o lasă să coloreze zidurile cum vrea ea, cu vârful, ci insistă să gliseze mina creionului ușor, ca să nu lase urme adânci în materialul moale. E târziu, e trecut de miezul nopții. Familia lucrează de peste 7 ore la proiectul acestei fetițe. Nu e primul. Au mai fost o platformă petrolieră, un proiect despre specii pe cale de dispariție, un templu grecesc și o carte pop-up despre Grecia Antică, o poveste despre prințese… Acum construim un castel medieval. Nu, fetița nu va pretinde că l-a făcut singură. Nici n-ar fi avut cum să construiască singură așa ceva.  Va ști însă să povestească despre fiecare element al castelului și despre materialele folosite și despre tehnicile care au dus de la nimic la o minune. Va susține cu tărie că pe flamurile de pe turnuri nu e un elefant desenat cu stângăcie de mama ei, ci un dragon care aruncă flăcări. 

La două și cinci, mama și tata adorm. După o vreme, fetița cea mică se urcă în patul celei mari. “Vreau să te iubesc”, zice, și se ghemuiește la picioarele surorii. E trei dimineața și sora cea mare coboară pufnind din patul de sus. O să se ducă pe canapea, că mititica s-a întins ca steluțele de mare, pe trei sferturi din saltea. Pe masa din sufragerie e un castel. Cu turnuri, cu pod mobil, cu poartă de fier, cu grajduri, cu fântână, cu garnizoană, cu… cu zece elemente pe care va trebui să le povestească în limba engleză. Fetița dansează în jurul mesei.

O să gândiți, poate, că toți acești părinți greșesc, când își asumă proiectele copiilor și fac mare parte din ele. Dar cum altfel pot copiii să învețe cum se face, de unde să știe cât de tensionată trebuie să fie ața în ac ca să nu strângă prea tare pânza și cum să aibă răbdare să deseneze milimetri, de unde să știe să taie și să lipească și să îndoaie pe muche, cum să poată calcula proporții și unghiuri de îmbinare, cine să le spună că dacă dai doar cu vârful acoperi suprafețe mici și că mișcările trebuie să fie line și drepte, fără să rotești încheietura? Așa se învață. Cu puțin noroc, când se fac mari le vine și lor rândul.

Sunt fericită și recunoscătoare că am avut de la cine învăța. Sunt fericită și recunoscătoare că am cu cine construi castele din pahare de polistiren. Sunt fericită și recunoscătoare că am pentru cine construi castele și cu ce cumpăra rochii de prințesă. Sunt fericită și recunoscătoare. Mulțumesc.

 

(*) L.E. Blestemul centimetrului galben e o parafraza la bancul cu blestemul Trabantului galben, pe care, din pacate, nu-l mai știu…

L.L.E: Dar… Pe la ora opt, când i se făcuse foame și munciserăm deja vreo trei ore, când abia ne apucaserăm de colorat zidurile, domnul inginer pufnea:

– Aoleu, Irino, ce-mi vine să-ți fac că mereu le lași pe ultima sută de metri.

Am simțit nevoia să intervin.

– Abia i-a dat proiectul, n-a greșit copila cu nimic, dacă acum putem să facem, acum facem. Lasă, că or fi făcut și alții pentru noi și vine și rândul Liei…

– Ăsta e blestemul centimetrului galben, zice Laur. Biata mama, ce-a mai pictat la milimetrii ăia când eram printr-a doua…