Botezul Degeţicăi

27 Sep 2009 by

Eu nu ştiu câţi dintre cei ce nu au trecut prin pregătirea şi săvârşirea unui botez înţeleg cu adevărat ce moment emoţionant este acest eveniment.

Sâmbătă la 12.30 trebuia să ajung la Biserica Belvedere. Bun nume pentru o biserică, mi-am zis când am citit, dacă stai să te gândeşti, de sus, de după un nor, priveliştea poate părea frumoasă, cum era vorba poetului “Văzut din lună, Pământu-i rotund, verde, se pare, şi pe-alocuri, albastru”… Unde e Biserica asta? Pe lângă maternitatea Giuleşti. Ok, recunosc, nu ştiu nici unde e maternitatea Giuleşti. Habar n-am. Da, m-am născut în Bucureşti, pe cuvânt.

12.25 Mă învârt cu viteză moderată pe sensul giratoriu improvizat. Ajung pe Calea Giuleşti. Trec de Bricostore. Mă îndrept vertiginios spre Podul Grant. Ştiu din experienţe anterioare că dacă treci pe sub Grant, faci kilometri buni până mai reuşeşti să întorci. Îl sun pe mândrul tată. Mi-l dă pe cumnat. Cumnatul mă trimite undeva spre Militari, pe nu ştiu ce bretea. Refuz. Fac cale întoarsă. Opresc la un service auto să întreb care e maternitatea cu pricina, celebră pentru câte Andree, Mihaele şi alte vip-uri şi-au adus pe lume copiii. La service e pustiu. Trece unul pe strada. E abţiguit bine. Prima la dreapta zice. Ba nu, a doua!

Mă urc repede înapoi în maşină. O iau pe prima stradă la dreapta. Nimeresc lângă o firmă de taxi, patru maşini parcate în faţă. Trag pe dreapta. Taximteriştii sigur ştiu. Desigur, e unul singur la maşină. E negru, vorbeşte la telefonul mobil şi evident, nu ştie ce vreau de la el. Spre norocul meu, din depărtare se apropie doi ce par băştinaşi, de-ai locului, sigur trebuie să ştie unde e Biserica. Ajung.

DSC01779E 12.35, Naşii tocmai se leapădă de Satana.

Sunt puţini oameni înăuntru şi asta mă face să mă simt onorată că am fost invitată. Nu cunosc pe nimeni în afară de părinţii pruncului, dar ei sunt buni şi calzi. Maria e frumoasă, George e calm. Biserica e frumoasă, e decorată cu flori şi voaluri albe şi panglici roz. Preotul e puţin supărat, cum le şade bine slujitorilor Domnului, mereu îmbufnaţi pe turma din parohie. Dar slujba e frumoasă, nu se grăbeşte, nu botează trei la un cazan.

copii2La final, cheamă toţi copiii prezenţi în biserică să înconjoare masa, ca un preview pentru peste vreo douăzeci şi ceva de ani, când dansa-v-om la nunta Degeţicăi. Sunt frumoşi, sunt eleganţi, sunt emoţionaţi, se simt importanţi, la final primesc bomboane.

Nu, Irina nu e în poză. Irina era la Luca. Am mers la botez singură, pe urmă am regretat că nu am insistat să meargă şi ea cu mine, i-ar fi plăcut să se ia de mână cu ceilalţi şi să fie şi ea în centrul atenţiei. Dar Luca e Luca, se cunosc de mici. Cu ceilalţi copii nu se cunoaşte, şi ca şi mamă-sa, îşi face greu prieteni noi.

maira

Sigur că-mi dau lacrimile, la toate botezurile mă pufneşte plânsul, e aşa un moment anume, un prag, clipa în care pruncul începe să existe şi pentru BOR, e luat în primire de îngeri, e închinat la icoane, e dat înapoi mamei. Maria are lacrimi în ochi. Degeţica se uită pe pereţii bisericii, probabil că vede îngeri. Nu mai plânge. E cuminte şi senină.

La sfârşitul slujbei, preotul ne mulţumeşte. Că avem copii, în lumea asta în care unii nu fac, că nu vor, alţii nu fac, că nu pot. Că i-am adus la biserică. Dar ne roagă să mai trecem pe-acolo şi cu alte ocazii, să împărtăşim copiii în fiecare lună, să ne spovedim. Să nu venim doar la botez, nuntă şi înmormântări. Da, mi-ar plăcea. Eu de ce biserică aparţin? Habar nu am, mă mut prea des.

Petrecerea e în grădina de la Verde Cafe. Mă simt ca acasă, stau pe băncuţă cu Claudia şi mă minunez de mâncărurile bune pe care le-au pregătit. Vinete adevărate, homos, tarte cu somon pus peste cremă de brânză şi pe felii de wasa, multe legume proaspete, exact ce am şi eu voie să mănânc, iar tortul, ah, tortul de la Agapitos, pentru mine care n-am mai pus gura pe prăjituri de 24 de ore (da, recunosc, vineri a trebuit să mănânc ceva dulce, altfel mă scurgeam sub birou) după un post de zahăr pe care îl ţin de pe la jumătatea lui august… Tortul de la Agapitos a fost culmea poftelor mele de dulce. Am luat şi ultima bucată rămasă stingheră pe tavă, la dispoziţia pisicii Obama care lingea nestingherită farfuriile abandonate. Da, e adevărat, am împins pisica şi am luat prăjitura. Şi nu mi-e ruşine. Deloc.

Copiii s-au dat în hamac. S-au uitat la desene. Nu prea i-am simţit. Irina e deja de-a casei şi ea, o cunoaşte şi băiatul de la bar, i-a pregătit o inka în ceaşcă mare, i-a servit-o cu ceremonie, paharul ei de apă a fost pus bine sus pe tejghea, să nu mai dispară ca data trecută. Copila a adunat de pe jos nuci şi pietricele, pe una dintre nuci a furat-o Obama şi ascuns-o între pietre, dar noi am recuperat-o înainte de plecare.

A fost minunat. Mulţumesc, Maria şi George. Să ai un înger bun, Degeţico!

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Off, ce draguta esti, Ada! Multumim ca ai fost acolo!

css.php Privacy Policy