Buconici

6 Mar 2015 by Ada

De când sunt la casa mea, n-am făcut niciodată mucenici. Era treaba babelor din familie (eu când spun “babe” am mult respect în ton, vă jur, nu oricine e babă în familia mea).  În ultimii zece ani a făcut Buni Gabi. În ultimii trei ani, am avut chiar doi dealeri de mucenici și colivă, draga de Flori nu mă uita la nici o pomană, știa că-s leșinată după colivă, iar de mucenici, primeam porție dublă, la borcan. Doar eu, din familia mea mică, sunt consumatoare de astfel de delicatese.

Acum am rămas și fără Flori și fără Buni Gabi. Și m-am pomenit acum câteva zile că piticul, pe care abia îl liniștisem cu mărțișoarele și cu ibricul și crăticioara de email expediate de la Ploiești, iar tropăie. Ce mă fac eu, că anul ăsta nu mai capăt mucenici…

Ei, ce mare chestie, se poate trăi și fără mucenici. Duminica trecută, Buni Gabi încerca să mă învețe cum se fac mucenici din pretzeli fierți în apă, i-am spus că eu cu făcături nu umblu. Mie îmi trebuie ăia originali.

– Păi de ce n-ai zis, deșteapto, că aveam două aparate.

Așa mă alintă pe mine Buni Gabi.” Deșteapto” e al doilea prenume al meu. Imediat după, e “Scumpo”. “Scumpo” e de bine, îmi zice așa când îi sunt simpatică. “Deșteapto”… vă las să ghiciți ce înseamnă de fapt.

– E lasă, că îmi trimiți și mie unul prin cineva, la un moment dat.

Acuma, să știți că nu e chiar așa de complicat de făcut mucenici, numai să ai scula. Și mai mișto e să îi iei gata făcuți, la pungă, de la mega image. Dar aici nu există mega image, cât despre scula de mucenici… n-au auzit nici Amazonul, nici e-bay-ul de așa ceva.

Și făcea piticul hora mare românească și bătrânească, tropa-trop, stânga unu, dreapta doi, mucenici în sus, mucenici în jos, cum să fac, ce să improvizez, am mers până acolo încât plănuiam să pun inginerul să improvizeze un aparat de decupat mucenici, cât de greu poate să fie, mă gândeam eu. Păpădia o ținea langa cu paharele de țuică și dopul de la nu știu ce, m-am plictisit de câte ori am zis că eu mucenici moldovenești nu fac, de împletit opturi minuscule nici atât, o să văd eu dacă nu pot să folosesc litera B din alfabetul magnetic de pe frigider, mai bine B decât nimic, e tot un fel de 8…

Și-au trecut zilele și-mi zice ieri mama Sabinei că a tricotat niște mucenici. Cu ea nu discutasem despre treaba asta.

Să leșin.

– Ai aparat?

– Da.

Incredibil.

– Mi-l împrumuți și mie?

– Da! Nucă ai?

– Am dar mi se pare că a prins un iz… de la stat prea mult în pungă.

Azi am primit aparat de făcut mucenici. Ah, Doamne, când trăia bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, ea făcea mucenici. Am decupat la mucenici până pe la 11 ani, de-mi ieșiseră pe nas. Dar cu ce plăcere îi mâncam…

Și-acum când mă gândesc la bunică-mea, am în minte câteva gusturi și mirosuri clare. Ceai de tei cu miere și lămâie, pandișpan cu vanilie și cacao și.. mucenici.

– Irina, mă ajuți să fac mucenici?

– Nu, că mie nu îmi plac mucenicii…

Mi-am pus la bătaie tot șarmul pe care-l mai am ca să o conving că trebuie, mamă, să facem. Sunt importanți mucenicii că ne amintesc de toate bunicile din familia noastră. Și de unii care au murit pentru o idee, e mai complicat de explicat cine erau cei 40 de mucenici și care e treaba cu 40 de pahare, dar s-a făcut multă filosofie la mine în bucătărie în seara asta… Și dă-i și povestește-i… Lia era gata să se urce pe masă numai să o lăsăm și pe ea să facă buconici (nu poate să zică “mucenici” și pace). Irina s-a lăsat mai greu. Dar până la urmă a trebuit să fac două ture de aluat și am decupat două tăvi de opturi sau de infinituri cum le zice Sora cea Mare.

Pe urmă am să le fierb cu nucă și cu zahăr și-o să mă gândesc la babele din familie. Cu drag. Cu dor. Cu un pic de nostalgie. Cu o strângere de inimă pentru buni Gabi, care azi trece printr-o operație de pus tijă la mâna proaspăt ruptă pe caldarâmul Bucureștilor.

Voi faceți mucenici?