Bucurii de orăşeni

25 Oct 2010 by Ada

În acest week-end am dus-o pe Irina în satul în care mi-am petrecut câteva vacanţe de vară, în casa unor oameni buni ca pâinea caldă, care au considerat mereu că unde mănâncă 4 copii, încape şi al cincilea la masă.

Verii mei – nici nu mai ştiu de-a câta spiţă- au fost tribul meu de indieni, camarazii de arme (prin asta înţelegându-se orice, de la vătrai la beţe adunate de prin curte) în războaie inegale, mari contra mici, partenerii mei de discotecă şi de film la căminul cultural. Nu mai ştiu câte veri am fost acolo, probabil 3 sau 4, dar orice călătorie la ţară era prilej de mare bucurie. Eram cinci. Marian, Olimpia şi cu mine în tabăra celor mari, Ovidiu şi Marcel în tabăra celor mici. De Ovidiu nu ne prea puteam atinge, era aproape de vârsta mea, dar Marcel era ciuca bătăilor. Nu că s-ar fi lăsat mai prejos, dar eram 3 la 1 de cele mai multe ori şi când puneam mâna pe dânsul, îi mergeau fulgii. În apărarea mea nu pot să spun decât că atâta minte aveam şi că Marcelică o căuta cu lumânarea şi era capabil să lovească simultan cu mâinile şi picioarele.

Eram cinci, singuri acasă, de dimineaţă până venea Tanti Maria acasă de la câmp. N-aveam ce căuta pe uliţă, mai ales noi, fetele. Şi fiecare avea treaba lui. Marcelică răspundea de păsări, Ovidiu de oi, Marian se ocupa de porci şi de cai şi prelua şi vaca seara, când se-ntorcea de la păscut. Noi luam casa şi curtea la măturat, dintr-un capăt la altul, să nu fie frunză pe jos şi fir de praf, din bucătărie şi până în camerele bune, de la drum. Dar dimineţile începeau cu lapte cu pâine sau colărezi, servite la înălţime, pe craca de vişin de deasupra patului lăsat la umbră. Câte trei ne-nghesuiam pe cracă, precum ciorile şi de gura noastră se speriau şi pisicile, mereu prea multe prin curte. La prânz, o farfurie de ciorbă, nişte brânză scoasă de la borcan, o roşie, un castravete  şi o ceapă mare – luate din grădină, în ordinea în care se coceau, câte un coltuc de pâine sau un drob de mămăligă.

Zilele treceau fără să apucăm vreodată să ne plictisim. Seara, când apărea Nea Mitică de la Brigada de Tractoare, ne aliniam şi începea raportul. Ăla a făcut, ăla n-a făcut, celălalt a zis… După judecată, cine fusese cuminte ieşea la drum. Cine nu, nu vedea uliţa. Sâmbăta şi duminica aveam voie la film sau la discotecă, după cum ne era vârsta.

E o perioadă frumoasă a copilăriei mele. Azi n-a mai rămas în sat decât Olimpia. Toţi băieţii sunt plecaţi la muncă, în Franţa, în Spania, să-şi ridice casele. Poate vin de Crăciun. Copiii Olimpiei sunt singurii care le mai intră în casă celor doi. Paul şi Costică. Unul gata de liceu, altul abia intrat în clasa 1.

Irina a gustat doar o zecime din bucuriile de altădată. Dar ochii ei, zâmbetul ei, bujorii din obraji, privirile când s-a dat jos din căruţă, pofta cu care a băut lapte proaspăt muls, toate astea sunt pentru mine amintiri la fel de frumoase ca acelea din copilăria mea. A fost aventura vieţii ei, când Nea Mitică a urcat-o în tractor şi a plimbat-o până la poartă şi înapoi, când le-a făcut un foc ei şi lui Costică, apoi când tanti Maria a luat-o să mulgă vaca şi să dea boabe păsărilor de curte.

N-am s-o uit cum a alergat după mine, cu lacrimi în ochi şi strigându-mă din toate puterile, când s-a speriat că plec şi-o las acolo, deşi o invitasem să meargă cu mine, să vedem casa Olimpiei. Spusese că rămâne la desene, dăduse de căldura sobei şi nici nu se trezise prea bine din somnul de după-amiază, aşa că nu ştiu ce a înţeles, dar n-am apucat să ajung la poartă şi a alergat să mă ajungă din urmă, ca niciodată până acum. Am luat-o în braţe şi am strâns-o la mine, am ridicat-o, uitasem că nu e prea înţelept să ridic fetiţe de 20 de kilograme în săptămâna 16 de sarcină, dar frica sinceră din ochii ei m-a făcut să uit de mine.

Duminică dimineaţa, Paul l-a înhămat pe calul Dănuţ şi a condus-o pe domnişoara prin tot satul, de la un capăt la altul. Tanti Maria a proptit-o între cei doi băieţi pe capra căruţei şi a dat-o în grija celui mare. Îi râdeau ochii a mirare când s-a dat jos, mari cât farfurioarele şi luminoşi, o copleşise plimbarea şi atenţia băieţilor. Nu i-am făcut poză, dar o să mi-o amintesc mereu, aşa cum n-am s-o uit cum îşi strângea la piept comoara de nuci, cu o săptămână în urmă, când a auzit că a venit vremea de plecare. Erau ale ei, ea le culesese, pentru Buni, să le pună la cozonac. De jucării uitase, dar nucile, nucile nu cumva să le fi lăsat în sacoşa cu mere, că doar muncise pentru ele…

Sunt imagini de-ale Irinei pe care nu am cum să le uit, atât de frumoasă este, atât de copiliţă şi de bună. Şi-mi dau seama că în curând va creşte, se va domnişori şi altele vor fi bucuriile şi întristările.

Ne-am întors bronzaţi de soarele de toamnă, încărcaţi cu doar un sfert din ce a vrut tanti Maria să ne înghesuie în portbagaj. Şi cu promisiunea că Irina se va duce la vară, măcar 2-3 săptămâni.

Bucuria cea mai mare a mamei a fost un tuci mic cu coadă, în care, în sfârşit, poate prăji cartofi pe placul inimii familiei. Nu e nou, dar e bun, a fost frecat temeinic cu peria de sârmă şi dăruit cu toată dragostea pe care Tanti Maria a putut s-o pună între sticlele de suc de roşii şi cele de must. Acasă, adunaţi în jurul mesei, am dat noroc şi ne-am urat când ne-o fi mai rău, aşa să ne fie. Suntem împreună, nu ne lipseşte nimic esenţial, ne avem unii pe alţii, oameni care ne aşteaptă şi oameni pe care-i aşteptăm, vizite de făcut, locuri de văzut, concerte de ascultat şi de fotografiat, drumuri bune înainte şi numai gânduri frumoase.

Irina mi-a dăruit un desen la sfârşitul zilei. Nu vă miraţi că noi, fetele, avem trei ochi, doar vă amintiţi că mamele au un ochi magic în frunte… Important e că şi-n desenul Irinei e soare şi zâmbim. E şi bebe Li pe acolo. Voi ce-aţi făcut în week-end?