Bulevardul mireselor

9 Mar 2012 by Ada

Mi-am comandat invitaţiile pentru nuntă. După ce am pipăit câteva sute, am rămas la două modele,  între care nu mă puteam hotărî. Le-am filmat pe amândouă, le-am trimis pe mail domnului mire, l-am sunat să se uite la ele. El a zis “amândouă-s frumoase, alege una!”. Bravos! zic, ştii ce, o să comand ambele modele şi-am terminat bâlciul. După ce mi-am luat această piatră de pe inimă, am pornit la pas pe Bulevardul Mireselor.

M-am născut şi am crescut în Bucureşti. Am copilărit într-o casă cu curte, undeva în spatele Mitropoliei., pe o stradă liniştită şi nu foarte circulată de maşini. Lipscaniul îl bat deci de aproape 30 de ani (pe vremea mea uniformele şi hainele de şcoală, uneori chiar şi rechizitele se cumpărau de pe Lipscani). Facultatea mea a fost pe strada Blănari. Patru ani de zile am mers pe toate străduţele mici ce duc spre Sala Rapsodia şi dacă n-ar fi decopertat toată partea carosabilă a multora dintre ele aş fi fost în stare să le parcurg cu ochii închişi. S-au apucat însă să sape,  şi de-aia nu mai pot spune că le ştiu piatră cu piatră. Sunt treizeci de ani de când am început să trec pe lângă vitrinele  cu rochii de mirese. Şi ca orice fată ce s-a jucat în copilăria mică de multe ori cu petice din rochia de mireasă a mamei (nu întrebaţi de ce petice, am să vă spun doar că mama mea era o persoana temperamentală în tinereţea ei), pentru mine, Lipscaniul era raiul mireselor. Atât de multe şi atât de frumoase, împodobite cu pietre scumpe şi voaluri, cu pene şi sclipiciuri, rochiile de mireasă din copilăria mea erau echivalentul rochiilor de bal pe care Irina le are într-un cufăr din şifonierul ei. Rochia de mireasă era Rochia, cu r mare, cea mai rochie dintre toate la care puteam visa de la şapte ani în sus.

Mi-am imaginat de multe ori cum va fi când mă voi mărita. Mă vedeam intrând în magazin cu mama şi alegând, probând toate rochiile din magazin, toate voalurile, toate diademele. Mă visam în faţa oglinzii făcând o piruetă, ca să văd cum se învârte fusta. Şi mă vedeam ieşind cu preţioasa rochie pe braţ şi traversând Lipscaniul la pas, relaxat, cu un zâmbet care să ascundă de fapt toată timiditatea pe care nimeni n-o bănuieşte la mine. Aşa văzusem eu o mamă şi o fată mergând vesele pe Bulevardul Mireselor Ar fi fost parada mea triumfală, dar un triumf în anonimat, cum îmi şade mie bine.

Ei bine, nu toate visele se împlinesc. Ieri am mers la pas pe Bulevardul Mireselor, fără nici una dintre mamele mele, 3 la număr fiind ele. Prietena Mea este bolnavă, domnişoara de onoare munceşte de la 9 la 19, Ale munceşte de la 9 la 17, Doamna de onoare se pregătea de o morfofetală şi oricum nu mai e de scos la plimbări pe jos. Mi-am luat aşadar inima în dinţi şi-am plecat singurică pe Bulevard, cu inima destul de uşoară, pentru că nu rochia mi-o căutam. Rochia mea de mireasă are altă poveste pe care o vom spune cu altă ocazie. Căutam flori de pus în piept oaspeţilor. Am plecat la drum cu speranţă, pentru că ştiam eu că-s zeci de magazine tematice şi dacă e să găseşti undeva cocarde, apăi sigur acesta este locul în care să cauţi (sau la Dragonul Roşu, după cum mi-a şoptit ieri seară o viorea).

Aşa mi-am dat seama ce lupă interesantă e copilăria, ce ochelari de cal avem în tinereţe şi cât de urâţi sunt până şi cei mai frumoşi fluturi când îi priveşti de-aproape. Poate că-s zece magazine pe Lipscani şi pe două străduţe ce coboară spre chei. Nu le-am numărat exact, dar cu siguranţă nu-s zeci. Nu pot spune că rochiile sunt urâte, dar pot spune că preţul lor e nejustificat. Ce m-a izbit însă a fost mirosul. Mirosul de aer închis, de praf, de vechi, de stofă încremenită pe manechine, culorile îngălbenite, voalurile spânzurate pe cercuri metalice, seturile de bijuterii împodobite cu boabe mici de sticlă faţetată, made in China. Aterizasem, nu ştiu cum, în debaraua Marilor Speranţe şi nu lipseau decât pânzele de păianjen ca apocaliptica nunţilor să fie completă. Nu erau mulţi cumpărători, dar majoritatea erau în perechi. Ei erau disperat-agasaţi-plictisiţi. Ele erau dezorientate. Cele ce veniseră cu domnişoara de onoare sau cu mama (am văzut chiar şi pe câteva venite cu Mama Lui) pipăiau materialele în tandem, clătinau din cap, ieşeau, treceau strada şi ne regăseam în următorul magazin, cam în aceeaşi formulă. Pe una dintre viitoarele mirese am găsit-o probând o rochie de 1700 de lei, într-un magazin înghesuit. Vânzătoarea îi aranja pe umeri eşarfa. S-a uitat lung în ochii mei,căutând un semn de aprobare. Îi venea bine modelul, dar ornamentele rochiei ţipau cu voci mititele şi stridente “nuuuuuu, nuuuuu, nu ne luaaaaa”. I-am zâmbit. Modelul e bun, i-am zis. Dar nu rata ocazia să probezi cât mai multe şi fă-ţi poze!  Domnişoara ei de onoare se pierduse printre diademe.

V-aş minţi dacă v-aş spune că n-am găsit nimic frumos. La Christian Philippe, singurul magazin elegant şi aerisit (pe dinăuntru, că afară fumau două doamne chiar în prag) am găsit flori frumoase de prins în păr. Într-o altă chiţimie, peste drum, alte voalete şi pălăriuţe, agrafe şi pieptănuşi. Patronul chiţimiei, foarte îndatoritor, s-a învârtit pe lângă mine şi mi-a pus în păr toate modelele pe care le-am poftit şi nu s-a supărat că n-am cumpărat nimic. Cât despre cocarde…

Sunt urâte. Sunt de burete. Cele de organza sunt răsucite stângaci. Cele pe care le ţineam eu minte din copilăria mea,  văzute de aproape sunt absolut oribile. Nu ai ce cumpăra. Mărturiile (modă nouă) sunt de sticlă, deşi pe etichetă scrie “cristal” iar cupele de şampanie pentru primire (altă modă nouă) cu piciorul îmbrăcat în fundiţe croşetate au preţuri de-a dreptul obscene pentru cum arată.

– Trebuie să-mi ridici o statuie, i-am zis. Înaltă aşa, cu totul şi cu totul de aur şi bătută cu pietre scumpe, i-am spus mirelui meu în timp ce ieşeam de pe Bulevardul Mireselor.

– Da, iubito. Dar de ce?

– Pentru că nu te-am târât după mine prin iadul de voal şi tafta.

Am lăsat în urmă Lipscaniul şi Bulevardul Mireselor. Mi-am trăit parada triumfală în anonimat, fericită că eu nu trebuie să aleg de acolo.

Bună dimineaţa.