But maybe I don’t wanna grow up

28 Jun 2017 by

“I’ve heard it said
That people come into our lives for a reason
Bringing something we must learn
And we are led
To those who help us most to grow
If we let them
And we help them in return
Well, I don’t know if I believe that’s true
But I know I’m who I am today
Because I knew you…
Like a comet pulled from orbit
As it passes a sun
Like a stream that meets a boulder
Halfway through the wood
Who can say if I’ve been changed for the better?
But because I knew you
I have been changed for good.”

Wicked, the Musical.

 

 

Suntem în sala de sport a școlii în care de trei ani Irina și Lia cresc câte puțin. Irina plânge la mine în brațe, cu hohote mici, mă strânge tare și se lasă cu toată greutatea pe umerii mei. 

– De ce plângi, Irina? 

Știu bine de ce plânge, eu însămi am obrajii uzi. Tocmai am aflat că aproape toți profesorii care au ținut-o de mână în ultimii trei ani ies la pensie sau se mută la alte școli. Dar are nevoie să spună ea de ce plânge. 

– Pentru că toți pleacă! Toți! 

– Dar și tu pleci, Irina. Și Lia pleacă. 

– Da, dar n-o să mai fie nimeni aici dacă am să vin vreodată în vizită. Toți cei care m-au ajutat pleacă. 

– Nu-i nimic. Gândește-te ce norocoasă ești că ai avut așa profesori buni. 

– De ce fac asta, în fiecare an e la fel. De ce trebuie să facă asta?

– E frumos să-ți iei la revedere, Irina. Și oamenilor ăstora trebuie să li se mulțumească pentru munca lor în școală și să li se ureze drum bun! Așa cum vi s-a urat și vouă ieri drum bun. It is part of growing up. 

– But maybe I don’t wanna grow up…

– Well, love, e inevitabil. 

Irina plânge, deși a luat premiu și anul ăsta. Nu este Most Improved, a depășit faza. A luat premiu pentru atitudinea pozitivă și pentru efortul depus. E și asta ceva… A mai luat și premiul pentru șah, e cea mai bună pe școală. N-a luat ea chiar premiul pe care îl visa, cel acordat de directorul școlii, pentru toată activitatea. Copiii care au luat premiul ăla, doi la număr, îl meritau cu prisosință. Anul ăsta Irina a învățat că nu e suficient să îți dorești ceva tare, tare, tare, mai trebuie și să muncești foarte mult pe lângă dorințe. Dar nu de asta plânge. Plânge pentru că simte cum crește, cu fiecare secundă. Nu doar de la profesori și colegi trebuie să își ia la revedere mica mea Petra Pan. 

I se frânge inima acolo, în brațele mele, nu doar ei, ci tuturor copiilor care sperau că la anul îl vor avea pe Mr. E, sau o vor mai prinde pe Mrs. B.

Mulți, mulți de tot pleacă, școala se schimbă, așa e sistemul, unii ies la pensie, alții se mută, unii vor pleca să inaugureze școli noi, alții au primit în sfârșit normă întreagă, e greu, e greu să fii profesor în Canada, nu stai prea mult timp într-un loc și dacă îți mai și iubești copiii de la clasă,  să-i auzi la această ultimă întâlnire strigând cu sinceritate “Noooooo” când aud că pleci, să îi vezi plângând așa, cum stau ei turcește pe jos, e groaznic. Are dreptate Irina. La fel de greu a fost anul trecut când a plecat directoarea școlii, la fel a fost și în 2015, când profesoara de muzică, iubită de toată lumea, le-a cântat elevilor ei ultimul cântec. 

Azi, când trebuia să îi înmâneze premiul de campioană absolută la șah, lui Mr. E i s-a frânt vocea când să-i citească numele. S-a ținut tare la ceilalți șapte, dar când să rostească Irina Demirgian, s-a abținut cu greu să nu lăcrimeze. Câteva secunde, grele de tot, pentru toată lumea. Cu siguranță, Mr. E a iubit-o pe Irina și Irina nu ar fi fost cine e azi fără acest profesor, fără Mrs. B. Cred că s-au schimbat unii pe alții, pentru totdeauna, exact cum spunea Mrs. W acum doi ani.

Grea zi. Dar e și asta o lecție despre cum să creștem și să mergem mai departe. Astăzi, eu și Irina vom scrie scrisori de mulțumire celor ce pleacă, după ce ne-au schimbat viața. 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

css.php