Ca un copil lăsat singur noaptea într-un magazin cu bomboane, Doamne
Cum să vă spun… Ieri am avut prima tură reală. Tot training week e, adică se fac toate mișcările în echipă și cu încetinitorul. Dar m-am dus la muncă în colanți, tricou, hanorac și pantofi de sport și nu s-a strâmbat nimeni, că toți eram îmbrăcați la fel. Și am făcut fix 7 minute până la serviciu, și asta doar pentru că am prins TOATE stopurile. Și pe urmă nu știu când a zburat timpul, că am desfăcut cutii și am pus cărți pe raft în ordine alfabetică și le-am aliniat și le-am dus la locul lor pe alea lăsate brambura prin magazin și am mângâiat cu privirea toate prostiile din lume, Doamne, câte idei crețe au oamenii și ce de obiecte mai mult sau mai puțin inutile sunt presărate la îndemână, cât să zică portofelul Hâââc, mai ușor, cucoană, că mă usuc.
Ca un copil lăsat singur noaptea în magazinul cu bomboane, sunt, Doamne, și nu pot să nu râd în hohote de etichetele pe care scrie 30 de dolari (plus taxe) și ele îmbrățișează niște șosete flaușate (ahahaha tu ăla cu ciorapi flaușați) și le botează reading socks. Și oamenii cumpără, cumpără șosete flaușate ridicol de scumpe pentru că așa suntem noi ăștia de iubim cărțile, avem reading socks și special tea mug și farfuriuță pentru plicul de ceai și lămpiță ce se atașează de carte și multe alte prostii care ne fac ATÂT de multă plăcere…
Și uite-mă, Doamne, în Zona 5, Kids Books, trecându-mi degetele peste cărți ATAT de frumoase, ce păcat că multe din ele au doar coperți lucioase, cu sclipici și nimic pe dinăuntru, uite-mă aliniind cele 4 ediții diferite ale aceluiași titlul din Pete the Cat – Rocking in My School Shoes (Hard cover, soft cover, mass market, step into reading) și cântând în mintea mea “I’m rocking in my school shoes” și întrebându-mă retoric “Did Pete cry? Goodness, no! He kept walking and singing his song”. Vă zic, Pete ăsta e mare figură. E personajul perfect, îl iubesc. Am dat 30 de dolari pe un pluș urât, dar ce filosofie de viață super tare se ascunde printre șireturile de la pantofii lui desperecheați, unul roșu, unul albastru. Și uite și un set de ceai din tinichea, ăsta i-ar plăcea Liei și n-ar mai avea moarte, nu s-ar mai sparge nici capacele, nici cănuțele. Poate de Crăciun…
Zona 3, Room for her own. Ceainice, cănuțe, cești, ceaiuri, eșarfe, poșete, oglinjoare, lumânărele, toate prostiile lumii și pe toate le-aș aduce acasă, noroc că nu mai am unde să pun un ac în plus.
Dicționare, uite unul care-ți dă termenii în cinci limbi, ce idee deșteaptă, ăsta i-ar plăcea lui Jordi.
Uite și raionul cu pixuri, stilouri, agende, moleskine, legate în piele, cu coperți de catifea, magneței, post-it-uri inspiraționale, calendare, tot felul de liste…
I am high. Miroase a parchet proaspăt spălat (e o familie ce face curat noaptea, nu identific nația, dar sigur nu-s europeni), careful guys, aveți grijă să nu alunecați, zice supervizoarea, mhm, răspund și în secunda doi mă duc ca pe gheață pe o dungă de mop și tălpile pantofilor mei sport scârțâie cu ecou în liniștea din magazin.
Nu-mi plac cărțile de bucate, sunt grele și mari, încerc să ajung sus la ultimul raft și vreo trei dau să pice, aveți grijă să nu vă spargeți capetele, se aude vocea supervizoarei mele. Cinci rafturi mai încolo, teen fiction, pe când mutam aproximativ 150 de cărți să facem loc pentru încă două din același titlu, scapă ea însăși un teanc peste unul din echipă. E ok zice, numai ochelarii să nu mi-i sparg, că-n rest e bine. Sorry, so so sorry, are you ok, I didn’t mean that! No worries! I’m good, I’m good.
Patru ore au zburat iute. Awesome job! You were super fast, guys, the morning team will absolutely love us. Hai să mai dăm o tură să ne asigurăm că-s toate la locul lor, că n-am uitat nimic, că n-a rămas nici o carte rătăcită. Magazinul cu numărul 0411 din rețeaua Indigo arată ca-n filme.
Cinci minute până acasă, într-un oraș ce doarme liniștit, cu geamul lăsat și aerul rece învăluindu-mă, conduc și râd de sincronicități. Ăsta e locul în care mi-am cheltuit cei mai mulți bani de când sunt în Canada, sursa de cadouri pricopsite pentru ai mei, mor de nervi că deja am luat cadourile de Moș Nicolae, nu mai departe de acum două săptămâni, dacă mai aveam răbdare le-aș fi luat la prețul pentru angajați, dar nu-mi pare rău, cadourile pe care le-am ales sunt grozave. Din magazinul ăsta cu numărul zilei mele de naștere mi-a cumpărat Laur acum doi ani primul meu ceainic și prima mea cană și prima cutie de Tea Forte, doar aici, la Indigo au marca asta de ceai, canadienii se scaldă în David’s Teas, care e mișto, nu zic, dar Tea Forte e în inima mea, se leagă de un om extraordinar și de o anume ceașcă. Mi-aduc aminte ce bucurie enormă am simțit când Laur mi le-a dăruit de sfântul Andrei. Pe supervizoarea mea o cheamă Andrea. Nu e nimeni pe stradă. Nu stau la stopuri, nu port tocuri, nu pierd vremea în trafic, nu merg pe autostradă, aliniez cărți și obiecte frumoase (inutile, scumpe, dar mi-nu-na-te) și deja am în minte ceva pentru Irina, și ceva pentru Lia, și ceva pentru Laur, și ceva pentru X, și Y, aștept doar primul paycheck și ziua aia când angajații își fac de cap cu reducerile.
Copiii mei sunt încântați că Mama lucrează la Indigo. Ajung acasă și imediat ce răsucesc cheia în ușă se aprinde lumina. Laur m-a așteptat, deși i-am zis să se culce. Nu pot să nu-i povestesc despre coincidențe, așa, ca un copil care tocmai s-a întors de la școală. Irina se ridică de pe canapea și plutește spre noi ca un zombie, unde te duci, mamă, mă întreabă, nu mă duc nicăieri, abia am venit, tu de ce bântui la ora asta? Nu pot să respir, zice. Ia de-aici o bomboană de gât, bagă niște Advil, treci la culcare.
Dorm patru ore. La șase jumate deșteptătorul Irinei sună și sună și sună și sună și sună… Irina e jos, o aud tropăind pe scări, God damn it, stop ringing, you’re gonna wake mom.
Vorbise ea cu Lia să nu mă trezească în dimineața asta, să mă lase să dorm. Ce folos, Lia se trezește cântând în gura mare și după ce se îmbracă și se spală pe dinți, năvălește în dormitor: mami, mami, guess what! Ne-am trezit singure și ne-am îmbrăcat, ca să nu te trezim pe tineee. Știi ce zi e azi, mom? It’s PICTURE DAY!
Duh!
Mă dau jos. E opt fără zece, e o zi gri, e picture day, trebuie să le pieptăn și să fie îmbrăcate frumos, azi or să facă poze pe care n-am să le cumpăr, nu-s nebună să dau 60 de dolari pe poze când fotograful are studioul în casă. Dar le dau semne de carte cu o poză minusculă de ziua lor, așa că da, să facem un efort. Lia a ales un tricou de-al soră-sii, îi e mare, dar nu e chip să o mai schimb. Împletesc două rânduri de codițe, îmi torn o cană mare de cafea și mă uit în gol. Irina îmi spune un banc la care nu râd. You don’t get it, do you, zice, well I guess it’s just the age thing.
– Mi se pare mie, sau tocmai m-ai făcut babă, Irino?
– Păi ai vreo 29 de ani mai mult decât mine. You’re ancient, Mom!
Îmi mușc buzele, așa aș vrea să îi povestesc câte chestii mișto mi-au trecut aseară prin mână, dar nu, trebuie să tac, trebuie să tac, să nu stric surprize.
It’s a new day. It’s a new dawn. And I’m feeling good. Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat un magazin cu numărul 11 aprilie și mă lași să mă vindec de toate dorurile mele de obiecte mi-nu-na-te dar scumpe și, până la urmă, inutile.
Related Posts
Tags
Share This
Sper ca peste 1 an sa ne povestesti cum atii aranjeaza cartile tale pe rafturile aceleiasi librarii!
Doamne ajuta!
Iar eu îți urez sa îți si prezinți cărțile aranjate frumos in raf si sa le citești copiilor fermecați de vocea si intonația ta 😉
Si sa se ducă apoi la casele lor si seara, sa le spună parinților ce le vor reciti carticelele cu pricina: citești frumos, mami, aproape la fel de frumos ca doamna de la librărie 😉
Tare frumos ai scris! Asa e cand alegi cu sufletul, munca e o placere.
Si mie in place la Indigo. Iar de bibliotecile de aici ce sa zic… Pe cand nu lucram, mergeam tot timpul la Library. Am citit mult in perioada aia, chiar carti romanesti, caci la Toronto aveau asa ceva.
Ma bucur pentru tine. Sper sa vedem cartile tale pe raft in curand si aici!
Eu eram ala de se auzea urcand scarile in fuga mare ca sa opreasca soneria de la desteptator. Irina era tot pe canapea, sforaind dulce cu pisicul in brate…
Iar au rearanjat astia matrixul puteam sa jur ca Irina alerga pe scari.
Ce bine sună entuziasmul tău! E grozav să te mângâie pe suflet job-ul! Sper că totuși mai bagi ceva somn și peste zi, că altfel nu te vad bine, și avem nevoie de tine! 🙂
Incerc, dar mai am si treaba 🙂
Deci Don Pandele te-a salvat de desteptator pana la urma :)))
Imi doresc si eu fiecare fleac din magazinele cu carti chiar si o pereche de reading socks :)))) Eu lucrez la un colt de citit si tare ma bucur cand imi mai adaug cate ceva in coltisor 🙂 Aici in Belgia se fac in fiecare week-end-uri targuri de vechituri si daca sotul si copilul ar avea rabdare as sta de dimineata pana seara in ele si sigur as pleca acasa cu cate ceva “folositor”.
Am doua seturi de ceainice cu cescute pe care le-am primit cadou in prima luna cand ne-am mutat aici de la o vecina belgianca batranica care parca mi-a citit pasiunea pentru citit 🙂 M-am bucurat ca un copil si ma simt ca o printesa cand le folosesc, pentru cafea de cele mai multe ori :)))
Pe langa naturaletea cu care scrii si pasiunea pe care o pui in vorbe imi place nespus si faptul ca cititorii tai au acelasi fel de a raspunde la articolele tale…natural, cu respect si dragoste.
Va pupam dulce!
Da, cititorii mei sunt extraordinari 🙂 sa te bucuri de cescute!
Am salivat cale de… toata postarea. M-as impacheta in reading socks si papetarie si miros de carte 🙂
dap. exact aceeasi senzatie o am si eu cand ma gandesc la locul ala.