Cacau!

4 Aug 2006 by

E ilegal de cald. Aerul ăsta încins nu are cum să-i priască nimănui. De piscină nu încape vorba cu un bebe atât de mic (ba da, e bebe şi e mic!) aşa că mama face ce a învăţat de la bunica… Se ia ligheanul de rufe, cel roşu… se umple pe jumătate cu apă călduţă, se pune pe balcon şi se propteşte pruncul direct pe covorul gumat, cu câteva capace de cosmeticale drept jucărele. Ei, cum să nu aibă jucării speciale… Sigur că are, dar îi pasă? Nu! Ba mai mult, dacă mă apuc să pângăresc apa clară cu vreun peşte de plastic ori vreo broscuţă au răţuşcă, se supără copila de numa! Şi tare plânge până le evacuez. Numai şi numai capacele de la deodorante sunt demne să atingă oglinda tremurătoare.
E fericită când se joacă ea cu apa, aşa, luând puţină câte puţină şi turnând-o meticuloasă pe covor, pe balcon, uneori (când nu vede mama), în ghivecele florilor. Puţin pământ, poate un cârlig, o baterie de la telecomandă şi neapărat mama să fie pe-aproape, cam la jumătate de metru dacă se poate. Din când în când, scufundă un capac în apă, îl scoate plin ochi şi mi-l întinde, serioasă:
– Caacaauu!
Cu alte cuvinte, poftim mami, ţi-am făcut o cafea.
– Vai, mulţumesc, Irina, mmmmm ce bună-i, mămico, mulţumesc…
Cum ne mai umplem vremea? Cu cărţile, cu marionetele pentru degeţele, plimbându-ne ca pe bulevard pe patul părinţilor, cu paşi mari şi cu mâinile la spate şi când ajungem la margine aruncându-ne pe spate şi strigând: “pac!”. Evident, nu întotdeauna nimereşte tot pe saltea, ieri s-a oprit pe mochetă, şi-a zdrelit nasul şi a făcut şi un cucui. Adevărul e că în permanenţă are o julitură sau o ciupitură pe undeva, imediat lângă una deja vindecată.
– Cine e prinţesa mamei?
– Iiiina!
Clar! cine altcineva?
Uneori se trânteşte pe covor şi reîncepe să meargă în 4 labe.
– Ce faci acolo, mămico?
– Maie!
– Păi dacă eşti mare, ridică-te puiule, că numai bebeluşii se târăsc pe jos.
– Maie…, repetă dar nu se ridică. Ba mai mult, se întinde cât e de lungă (aproape 75 de cm). Naiii!
– Ahaaa înseamnă că nu eşti fetiţă, eşti ori cuţ ori mâţ. Ia spune-i mamei, ce eşti, cuţ sau mîţ?
– Mau!
– Nu eşti mâţ, măi mamă, tu eşti fetiţă. Fetiţa mea cea mare!
– Maie!
Mai pune câteodată mâna pe pisic. Nu ştie să se aplece să-l mângâie, aşa că îi mângie coada.
– Mai, mai!
– Da mămico, e măi-măi miţul dar să nu-l tragi de coadă.
– Mai, mai!
Se mai întâmplă să o găsim noaptea pe jos, pe jumătate sub patul cel mare. Şi incontestabil, e fata tatălui ei pentru că atunci când face vreo boacănă (adică o dată la 5 minute), n-apuc să termin de spus “Irina!” pe un ton iritat, că deja e lângă mine, îmbrăţişându-mi picioarele şi surâzând angelic, ca peste fix 5 secunde privirea adineauri nevinovată să exprime clar gândul ce-i trece prin minte: “ce prostii să mai fac…?”
Ei, ce prostii poate face un copil atât de mărunt? Găseşte întotdeauna cuţite uriaşe pe care cineva, nu spun cine (uneori eu, alteori el) le lasă la îndemână, pe marginea mesei sau a bufetului. Le apucă de vârf şi vine cu ele fuga-fuga până la mama, care se albeşte, se albăstreşte şi sare ca arsă să smulgă din mână obiectul periculos. În sertare sunt multe chestii grozave, ca de exemplu o cutie pe care scrie “100 safety matches”, pe care nu ştim de ce le-au numit aşa, că numai sigure nu sunt. Le-a înşirat pe jos şi apoi a început să le guste capătul acoperit cu fosfor. A gustat vreo 4 până s-a prins mami că e cam linişte. Nanny calcă rufe. Le împătureşte frumos şi le pune în sertarele fetei: aici şosetele, body-urile, mai jos tricourile, fustiţele, rochiţele… Atâta trudă ca până la urmă cineva mic şi rău să le scoată din sertar, să le scuture bine şi evident, să le aducă una câte una, fuga-fuga, râzând cu gura până la urechi, şi să le înmâneze mamei, ca pe un trofeu.
– Nu e voie, Irina, nu e frumos, du fustiţa la loc şi închide sertarul.
Irina râde, fuge şi mai aduce una.
– Irina, copil rău! Nu mai scoate hainele din sertare.
Mami se enervează. Duce fustiţa la loc, închide sertarul şi lip! o pălmuţă peste pampers. Fata râde. N-ajung bine în camera de zi că deja moţata e în spatele meu, evident, cu o fustiţă în mână.
– Irina! Du fustiţa la loc, închide sertarul şi trage-ţi şi o palmă peste pampers!
După ce mami a spus fraza asta de 16 ori, mami s-a plictisit s-o mai spună, aşa că ia fustiţele, bluziţele şi ce mai aduce fata şi le pune una peste alta acolo unde se află. În felul ăsta o dată pe zi, hăinuţele ajung înapoi în sertar, unde le e locul, iar fata rămâne fără “muniţie.” Chestia cu palma peste pampers face parte din joc. Pentru că, nu-i aşa, ăsta e un joc, eu ştiu şi ea ştie.
Când mă trezesc că are o spumă uşor albăstruie pe degete, ştiu că iar a fost uşa deschisă la baie şi capacul toaletei ridicat. Şi dă-i şi spală copilul pe mâini şi explică-i iar, “Irina, mămico, nu mai băga mâna în wc, te rog frumos! nu e voie! “. Dacă nu e spuma albastră, trofeul pe care mi-l aduce e pompa. Sau peria de toaletă. Sau gloss-ul meu, dacă nu rimelul. Ceva-ceva tot aduce.
Sâmbăta trecută am fost în parc cu prieteni de peste mări şi ţări. Hanna, fetiţa pe care n-o văzusem de aproape un an, acum o păpuşă în rochiţă, a descoperit alături de Irina plăcerea de a mânca pufuleţi (e a doua victimă a acestei adicţii, în colecţia Irinei – primul pe care l-a molipsit a fost un Andrei) şi de a împinge căruciorul cu Ham, pe trepte. Sub copacii cei bătrâni se putea respira, fântâna arteziană mergea, spre deliciul fetelor, locul de joacă era la umbră… A fost o dimineaţă pe cinste, în care am apucat să schimb cam 20 de propoziţii cu mama Hannei. A fost una din puţinele dimineţi de week-end în care m-am bucurat de compania unei prietene. După ce faci un copil greu mai găseşti pe cineva dispus să-şi petreacă vremea cu tine. Ajungi să ieşi doar cu copilul sau pentru copil, şi aşa cum îmi povestea matuşa Delia, construieşti în cele din urmă un cerc invizibil, în care nu mai pătrunde prea multă lume, uneori nici măcar tatăl copilului. De aceea, multe căsnicii se destramă după apariţia unui copil. De aceea, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru simţul umorului cu care ne-a înzestrat pe mine şi pe soţul meu. Fără capacitatea de a râde în clipele cele mai grele, n-am fi încă împreună. Sâmbătă seara, după ce mi-am făcut o baie imperială, mi-am turnat un ceai verde cu flori de cireş şi i-am mulţumit în gând Andreei că e prietena mea.
Pentru că adevărul e că e greu. E frumos să trăieşti pentru şi prin copilul tău. Să reînveţi să te bucuri de lucrurile simple cum ar fi o fântână arteziană, cântecelul cu groapa cu furnici, pufuleţii şi curcubeele. Să încerci să priveşti lumea cu ochii copilului ca să îţi dai seama de ce face aşa şi nu altfel. Dar e greu. O iubesc de mor şi totuşi câteodată tare m-aş duce în sensul opus parcului, spre un loc unde copiii nu au voie. Măcar pentru câteva ore.
Vineri plecăm la bunici. Acolo Irina va ţopăi printre jucării noi, va merge la plajă şi va vedea marea. Acolo mami va dormi, 3 zile şi 3 nopţi, până când va putea spune: acum putem sta de vorbă. Sau cel puţin aşa visez acum, la ora asta când nu pot dormi din cauza temperaturilor ilegale.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Marius Dobrin

    Poate am uitat eu, poate unde sunt doar “tata” si nu “mama”, dar nu am simtit ca pierd vreo clipa din cauza copilului. L-am luat cu mine peste tot, de mic. Si e la varsta cand inca mai merge cu mine. Prietenii mei, toti cu copii mai mari ca al meu, ma avertizeaza ca foarte curand va dori sa zboare singur cu prietenii lui.
    Dar de mic l-am luat cu mine peste tot. Cu el alaturi am fost intreg.

  2. Ada Demirgian

    Ei Marius, n-am zis ca pierd din cauza copilului ci ca uneori as vrea sa fiu macar pt scurt timp si altceva decat mama. Femeie de exemplu. Sau prietena cuiva, sau copilul cuiva. Sau un zambet pasager pe strada:)

css.php
Privacy Policy