Calendar de Advent 6 decembrie: Fie ca lumina sărbătorilor…

6 Dec 2011 by Ada

Cred că nu există an în care să nu primesc minim douăzeci de mesaje care încep cu “Fie ca” și se termină cu ceva luminos, sărbători, suflete încălzite șamd. Știți textele.

Nu știu dacă îmi plac mesajele de tipul ăsta, nu știu dacă ar fi mai bine să nu le primesc deloc sau ar trebui totuși să mă bucur că se gândește cineva să-mi trimită și mie o urare, fie ea și trimisă către alte 350 de contacte din agenda telefonică a cuiva. Cumva, am impresia că lumina sărbătorilor mi se cuvine.

E primul an în care mă gândesc la sensul urării și nu pentru că într-un moment zen al zilelor mele de meditație la nemurirea sufletului aș fi ajuns și la această temă, ci pentru că ieri mi-a sunat telefonul și am fost invitată să adresez o urare de Crăciun unor persoane care înțeleg o limbă pe care eu nu-s în stare s-o citesc. Mi s-a pus la dispoziție un soft care transpune cuvintele mele în litere pe care aceste persoane le pot citi. Și automat mi-a venit în minte clasicul “Fie ca lumina sărbătorilor să vă încălzească sufletele”. Ce te faci însă când cel căruia i te adresezi nu poate vedea nici luminația de pe străzi, nici beculețele colorate atârnate ieri seară de galeriile noastre de Laur, nici căsuțele de pe pervazul Irinei, nici steaua pe care mi-am dorit-o și mi-am cumpărat-o până la urmă, nici brăduțul de la capătul patului Irinei. Ce le spui?

Decembrie e tot o lumină. Steaua, beteala, globurile, becurile, artificiile. Sunt colorate, dar reci. Ori, în mintea mea, o urare de Crăciun nu poate fi nici rece, n-ar trebui să fie nici standard, o urare e o urare. O dată pe an îi dorești cuiva ceva.

Le-am dorit, deci, celor ce nu văd exact ce-mi doresc și mie. Să fiu înconjurată de sărbători de suflete calde, care pot lumina altfel zilele Domnului.

Am fost invitată să mă gândesc cum ar fi dacă n-aș vedea. Am fost invitată să fac un exercițiu de imaginație, exercițiu despre care am citit întâi la Ana și apoi pe Facebook. E un exercițiu greu. Nu pot să nu văd. Nici măcar 30 de minute, pentru că în acele treizeci de minute când n-am copiii în brațe, sigur am ceva de scris, ceva de croșetat, ceva de fotografiat și de arătat. Mult din ce fac eu se bazează pe văzul meu. Pe felul în care văd, la propriu și la figurat, lucrurile. Dar am trecut printr-o experiență în întuneric. A fost o găselniță de publicitate. O companie care vinde înghețată ne-a invitat să gustăm pe întuneric noul său produs. A fost o aventură întreagă pentru Irina și un prilej de a-i povesti despre cei ce nu văd, despre lumină și întuneric. A fost, însă, o aventură plăcută.

Acum o altă companie (Olympus) m-a tras de mânecă. Nevăzătorii nu știu ce produse alimentare cumpără, pentru că etichetele nu sunt în Braille. Doar ambalajele medicamentelor sunt inscripționate în Braille. Cărți în Braille? Foarte puține. Nu m-aș fi gândit niciodată la faptul că poate poveștile mele despre curcubeu îi pot învăța pe niște copii care n-au văzut niciodată culorile cum este roșul, cum este indigo-ul, cum este verdele. Nu m-aș fi gândit nici că poate există adulți nevăzători care s-ar bucura să asculte împreună cu copiii lor sau cu nepoții lor aceste povești. M-am gândit ieri. Le-am propus cărticica asta. Poate ajunge la niște copii.

Astăzi, când nimic n-o consola pe Lia, am scos-o în ploaie. O gură de aer, puțină mișcare, o pungă de lapte de la magazinul din colț, să-i fac brânzică de casă. M-a întors din drum un telefon. Un curier mi-a adus sticlele de lapte cu capacul inscripționat în Braille, ca să văd exact ce au făcut cei de la Olympus. Nu știu dacă mai există și alte produse. M-aș bucura să fie.

Acest text nu este plătit (dacă nu considerați că m-au plătit în sticle de lapte). Eu m-am cerut în campania asta, m-am autoinvitat, pentru că mi-a plăcut ideea. Dacă aveți și voi un gând pentru cei ce nu văd, aici e convertorul în Braille.

Și fie ca lumina ochilor să nu vă părăsească niciodată.