Can I touch you there?

9 Apr 2011 by

Lioara a venit pe lume în acordurile muzicii. Doctorii ascultau Magic FM – singurul care se prinde bine între pereții sălii de operație. M-am bucurat că n-a fost Radio 21, cu ăia chiar aș fi avut o problemă, dar Magic FM părea Ok. După ce nu mi-am mai simțit picioarele, am făcut un efort fantastic de memorie, să-mi amintesc pe ce frecvență emite Music Fm, de oroare că va trebui să nasc pe muzica oribilă de la 21 sau de la radio zu. N-am reușit. Oricum, totul s-a desfășurat prea repede ca să mai fi avut timp de astfel de finețuri. Singurul care vorbea cu mine, din câte îmi amintesc, era anestezistul. Mi-a spus trei propoziții pe tot parcursul operației. “Acum o să vă înțep. Acum o să vă apese pe burtă. E fetiță.”

Nu țin minte precis dacă era Michael Bolton sau Harry Nielson, dar undeva între “Can I touch you there” și “Without you”, i-am auzit primul strigăt. Era răgușită, ca după o noapte de petrecere într-o tavernă cu Bruce Springsteen cântându-i “Oh, Mary don’t you wheep”. N-am văzut-o. Nu mi-au arătat-o decât după câteva minute, se strânseseră ciopor în jurul ei, și deși era pusă pe o masă chiar în raza mea de vedere, nu vedeam decât mâini și trupuri de asistente roind tăcute, făcându-și treaba fără alte comentarii. Apoi au adus-o mai aproape de mine și am reușit să-i ating piciorușul. Era șifonată toată, cu ochii strânși și incredibil de mică. 10 secunde, atât a durat atingerea noastră, pe urmă au luat-o și n-am mai văzut-o decât peste vreo oră.

E o minune să poți fi treaz la nașterea propriului tău copil. Desigur, trebuie să te lupți cu toate senzațiile ciudate – tras, împins, cotrobăiala pe dinăuntru, frigul de după, care te scutură în toate părțile, senzația că te prăbușești când te mută de pe masă pe targă, dusul pe targă și defilarea neoanelor prin fața ochilor, alunecarea cu spatele spre niciunde, capul soțului ițindu-se de nicăieri – toate astea sunt un cocktail greu de digerat, când hormonal, emoțional ești într-un rollercoaster ce aleargă cu viteze variabile… Dar merită. Măcar pentru faptul că-ți vezi mai iute copilul.

În prima noapte, am văzut-o de două ori. Era ca un pui de pisoi, cu ochii lipiți, grăbită să se lipească de sân și să tragă, cu o vigoare pe care n-ai bănui-o din partea unei ființe atât de mici. Am ținut-o pe piept îndelung, n-am vrut să le-o dau asistentelor, abia spre dimineață am lăsat-o să plece, cu mare părere de rău că ne despărțim. Când ne-am mutat în salon, a început aventura. Nu mă prea puteam mișca. Exact ca și la Irina, am avut noroc că una dintre celelalte două mămici era ceva mai mobilă. Am apelat la ajutorul ei și la al tuturor celor ce se mai întâmplau să fie prin rezervă. Am ținut-o la sân atât cât a vrut, de câte ori a vrut, am păstrat-o apoi lângă mine, cu prețul nemișcării cu orele, pentru că în a doua ei noapte de viață, obosită după baia de la ora 19, Lia a dormit până la unu, a petrecut apoi o oră întreagă la sân și după aceea a căzut din nou într-un somn îndelung, ce nu s-a terminat decât la 7 dimineața. În jurul nostru era un adevărat cor de strigături și țipurituri, se plângea sincron sau în contratimp, tipic bebelușește, fără prea multe pauze. Lia dormea dusă. În puținele momente de liniște, când îi mângâiam ușor obrazul, scârțâia discret, aproape cântând, ca puii de delfin prin ape. La fiecare trecere a degetului meu pe obrăjorul ei, tonalitatea se schimba. Lia îmi cânta și nu mă mai puteam sătura de respirația ei mică, de sunetele pe care le scotea. Am zâmbit în continuu, pândindu-i și ei fiecare urmă de zâmbet, pentru că de zâmbit a început să zâmbească neașteptat de repede, încă din prima ei dimineață. Atunci, în prima noastră noapte împreună, mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu Laur, despre cerurile din care venim fiecare dintre noi pe pământ, o teorie ce se pupă de minune cu credința mea de nezdruncinat că ne alegem părinții și că fiecare dintre noi primește exact copilul pe care poate să-l crească. Ascultând-o și privind-o pe Lioara, am simțit că vine dintr-un cer al delfinilor. Mi-e greu să explic mai mult, dar dacă Lia ar avea un avatar, al ei sigur ar fi un delfin, așa simt. Atunci, în prima noastă noapte împreună, privindu-le și pe colegele mele de salon, am înțeles că ăsta e momentul în care începem să ne îndrăgostim de copiii noștri: când cele mai simple gesturi sunt înfiorător de dureroase sau de complicate, când fiecare respirație o simți, o măsori, o analizezi, când să ajungi să-ți iei copilul în brațe e o provocare demnă de olimpiadă, când plâng neajutorați pentru primele dăți și știi că nu există nimic mai important pe lume decât asta: să îl păzești de orice durere.

Desigur, n-am ratat ocazia să-mi fac o mie de probleme. Are trăsături chinezești, o fi bine? Ochii sunt prea drepți, oare nu cumva…? Doarme prea mult! Nu plânge destul. Oare e normal să mănânce doar douăzeci de minute? Picioarele sunt cam strâmbe… Iar doarme! Iar doarme?

În a treia ei noapte de viață, Lia a recuperat tot ce n-a mâncat și ce a dormit în cele 24 de ore anterioare. S-a trezit din două în două ore, ceea ce m-a făcut să rămân în stare de veghe. Nu știu dacă am închis un ochi până spre cinci dimineața, când în sfârșit a reușit să adoarmă din nou, de data asta profund. Plecarea noastră acasă a durat mai mult decât am avut eu răbdare, parcă nu se mai terminau formalitățile, de câte ori se deschidea ușa speram să fie Laur sau măcar asistenta de la copii, cu rezultatele analizelor ori cu foaia de externare, ori cu carnetul de vaccinări, ceva, orice, care făcea parte din ritualul ieșitului din spital. Am numărat orele, începând de la 12 noaptea, recunoscătoare pentru cele două pe care le-am dormit spre dimineață, furioasă pe ultimele minute, când părea să nu se mai întâmple nimic, doar așteptam un formular, încă unul.

Acasă ne așteptau un braț de lalele olandeze – cele mai frumoase pe care le-am văzut în viața mea, o prăjitură cu iaurt ilegal de bună, făcută special pentru noi de Mama Lui și un  balon roz pentru Lia. În plus, totul era aliniat, șters de praf, strălucitor, alb, curat, calm, cald și bun.

De când suntem acasă nu fac decât să o ascult pe Lia. E un copil cuminte. Ziua mai mult doarme, azi am reușit să o ținem trează cam o oră pentru o ședință foto cu Sora cea Mare (n-am poze încă, se ocupă Laur de partea asta a blogului, deci încă puțintică răbdare). În ora asta am tras de sfoara primei ei jucării muzicale, am dus-o în vizită în camera Irinei și apoi în sufragerie, i-am pus cântecele de leagăn din player și am pândit din nou zâmbetele ei. Mănâncă bine, parcă are un ceas în burtică, o dată la două ore și jumătate își cere drepturile. N-am refuzat-o, n-am amânat-o, n-am îndepărtat-o, i-am dat voie să stea cât a vrut. Trage bine, nu mi-a făcut răni, eu am destul lapte, am depășit cu brio dimineața de ieri în care m-am trezit cu sânii ca piatra – parțial și pentru că am pus-o des la ambii sâni și apoi am reușit să pompez 30 de ml de lapte ce îmi blocaseră canalele. Nu, alăptatul nu e ca mersul pe bicicletă, eu acum reînvăț, dar am bunăvoință și mai mult decât orice, am răbdare și sunt liniștită.

Baia încă e un moment complicat, din cauza spațiilor minuscule din apartamentul nostru, dar nu ne-am lăsat și am găsit o modalitate de a spăla fetița în fiecare seară, pe la șapte. Deja observ rutine în felul în care se hrănește și doarme, nopțile ei acasă nu-s la fel de liniștite ca aceea din spital, mi-am propus însă să am răbdare și să o țin cât mai aproape de mine. Ieri, Lia a dormit pe pieptul tatălui ei mai bine de două ore. Ce a fost în sufletul și în inima lui Laur, poate vă va povesti chiar el. Erau frumoși, i-am și fotografiat.

Despre “Magia dintre surori” nu vreau să povestesc acum. Sunt anumite vrăji care cer timp și tact și răbdare și umor. Irina are de parcurs un drum interesant pe o scală inventată de alții, nu de mine: de la “acră ca o murătură” la “dulce ca o prăjitură”. Unele dintre pozele făcute în dimineața asta sunt dureroase. Absolut dureroase.

Cred, sincer, că se teme de ce se întâmplă, lucrurile nu se desfășoară cu rapiditatea cu care ar vrea ea și e greu de priceput de ce și sâmbăta asta spălăm rufe și trebuie să mergem la cumpărături în loc să ieșim în parc cu rolele sau să jucăm cărți și, până la urmă, ce e așa de complicat să coboare mama două etaje… Sper că plimbarea cu rolele din după-amiaza asta și concertul de mâine de la Ateneu or să-i aducă puțin inima la loc. Nu am destule cuvinte să-i spun cât de mult o iubesc și cât de specială este ea, fiica mea cea mare, pentru mine. Am să-i spun, însă, până o să priceapă.

Altfel, suntem bine, așteptăm vizita medicului nostru pediatru, am planuri mari de mers la nutriționist – poate chiar săptămâna ce vine, dacă reușesc să mă mobilizez. Încă mă mișc greu și arăt ca o virgulă, dar pot face infinit mai multe lucruri decât eram în stare după prima cezariană. Azi la prânz am reușit chiar să pun supa în căni pentru familia mea. Cu comunicarea cu exteriorul stau mai prost, nu prea reușesc să ajung la telefon, dar știu că toată lumea mă înțelege. Nu pot răspunde la toate comentariile, nici aici, nici pe facebook, ar dura etern, și, cum spuneam, Lia are un ceas în burtică. Mă bucur însă de tot ce citesc de la voi și de soarele ăsta incredibil. Încă nu mi-e dor de cafea.

Să fiți cuminți,  mai scriem.

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

10 Comments

  1. andra

    Tare frumoasa si emotionanta istorisire, Ada. Am plins un pic :). Sa-ti fie sanatoasa si norocoasa fata, sa va iubiti si sa va bucurati impreuna!

  2. Andreea

    Suntem cu ochii pe voi! Bine ati revenit!


  3. ….
    ….. exact asa cum trebuie sa fie.

  4. mamabatranafarabraudelana

    ne bucuram ca totul e bine in gafic la voi! asteptam cu rabdare sa o cunoastem pe micuta. va dorim rabdare multa si umor! sa puteti sa va bucurati de magia acestor clipe

  5. Anca/Mogosoaia

    Va imbratisam cu drag. Sa cresteti mari impreuna! Bucurati-va de clipele frumoase 🙂

  6. Sa traiti, sa infloriti si sa va fie bine! Va imbratisez cu drag 😡 si bun venit Lioarei!

  7. ceska777

    Emotionant!
    Referitor la a fi sora mai mare, e greu cred pentru Irina sa schimbe statutul de copil unic ce se bucura de toata atentia mamei, cu cel de sora mai mare trecand scurt prin (re)intregirea familiei…
    Dar o sa fie bine, nu ma indoiesc deloc!!!!

  8. Hehehe, ce bine ai descris starea de dupa operatie, am simtit cum mi se racesc picioarele si haul acela din momentul in care te pun de pe masa de operatie pe targa, cand te gandesti ca nu tine cearsaful sau ca te scapa cineva pe jos si tu nu poti nici macar misca un picior. Si golul in stomac pe care-l ai cand simti cum trag medicii de tine in stanga si-n dreapta. Si emotia intalnirii, stiu ca mie imi curgeau lacrimi pe obraji si nu ma gandeam decat cum sa fac s-o protejez toata viata. Felicitari, Ada, esti si sunteti minunati!

  9. Felicitari! Sa aveti numai bucurii si veselii ani multi!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Sarah Kay prezentând la TED If i should havea doughter | waven.ro - [...] via Mulți ani Lia, Mulți ani Ada! sarah kay, [...]
css.php
Privacy Policy