Carnet de vise

16 Feb 2012 by Ada

Ar fi putut fi o tapiserie monumentală, atârnată în sala tronului vreunui șeic. Sau poate o miniatură delicată, ferecată în argint și bătută cu pietre scumpe. Ar fi putut sta pe peretele vreunei doamne din înalta societate, înrămată în fildeș. Ar fi fost potrivită și pe gherghefurile domnești, numai bună de pus în lada de zestre a unei frumuseți cu sânge albastru. Ar fi avut loc în orice context în care aurul, rubinele, argintul, smaraldul și obsesia detaliului se potrivesc. Am găsit-o însă pe coperta unui carnețel cu foi veline, ascunzând buzunare secrete și suficient de multe pagini albe, cât să încapă pe ele o mare parte din visele mele. Pasărea măiastră în grădinile Raiului, stilizată, dar ea însăși, printre trandafiri înfloriți sau abia îmbobociți. Zboruri, secrete, castele, parfumuri, foșnet de frunze. Toate sunt pe coperta carnetului meu de vise.

Au trecut trei ani și două vieți peste noi. Am scris în carnetul meu de vise cum va fi casa mea, cum se termină cartea cu poveștile de lângă Turnul cu Ceas, orarul secției de poliție de la care mi-am  recăpătat numele, am notat acolo – să nu le uit – versurile cântecului Angelicăi și schema Poveștilor înflorite și a celor cu gâze, scheletul poeziilor despre alfabet, lucruri care-mi plac, lucruri care mă bucură, lucruri care îmi trebuie, planurile pentru un afterschool și cele pentru un loc de joacă, obiecte necesare în 3 dintre casele mele, lucrurile de care m-aș putea lipsi la o adică, numărul editorului meu, numerele de telefon și adresele de e-mail și snail mail ale prietenilor din străinătate cărora le-am trimis-o pe Firicel, dimensiunile ferestrelor casei din Drumul Taberei, 11 filme de văzut împreună, drumul spre casa Anei noastre de la țară, itinerarul primelor mele călătorii cu Laur, datele despre actele necesare pentru pașapoarte, actele pentru înscrierea Irinei la școală, multe din numele Liei de dinainte de a fi știut că va fi Lia, primele repere orare din viața Liei (orarul ei de mese și somn). În curând nu mai am file albe pe care să-mi scriu și restul de vise. Și locul de unde mi-am cumpărat carnetul de vise păzit de Pasărea Măiastră nu mai există. De-aia sunt mai zgârcită cu scrisul, nu mai trec chiar orice în carnet, mi-e teamă că n-o să mai am loc să le scriu pe toate și dacă nu le scriu, poate nici nu se îndeplinesc…

Carnet de vise, așa am scris pe prima filă, cu creionul. Încă nu-mi găsisem stiloul, pe care l-am căutat tot acolo de unde mi-am luat și carnetul de vise. Nici stiloul nu l-am găsit, am unul primit în dar la lansarea primei mele cărți dar nu e ACEL stilou. Ar fi trebuit să fie argintiu și penița să-i fie gravată, să fie și ea de argint și să scrie nici prea gros, dar nici prea subțire, nici prea ascuțit, dar nici prea lat. Și locul unde, cu siguranță, l-ar fi adus până la urmă și pe acest stilou, nu mai este.

Rămân cu carnetul de vise, suficient de mic cât să încapă în gențile mele nu foarte sofisticate. Cu micile hârtiuțe ascunse în buzunarul secret (desene și bilețele de-ale Irinei). Cu amintirea zilei în care am intrat în acel loc și chiar în centru mi-am văzut cartea pusă pe un stand rotativ, sub un semn mare pe care scria Recomandarea Săptămânii. Senzația aceea e de neuitat. E notată și ea în carnet: ziua în care mi-am văzut Cartea la Diverta, chiar la intrare.

Mi-e dor de Diverta din Romană. Era un loc frumos. Eu de unde îmi mai iau acum carnet de vise și stilou de argint?