Ce-am făcut noi la Comana

30 Apr 2013 by Ada

Acum ceva vreme, un fotograf, născut în aceeaşi zodie cu mine, mi-a promis că o să-mi facă o fotografie de pus în ramă.

La nuntă a fost totul pe repede înainte şi n-am avut timp să facem pozele cele frumoase, de pus pe perete acasă la mama mea şi la mama lui. Desigur, avem poze cu mine cu bigudiuri în cap şi cu Laur în maieu repetând paşii de vals cu însuşi Matei fotograful, poze cu tata ridicându-mi voalul, poze cu Irina şi Luca foarte drăgălaşi, ţinându-se de mână pe drumul spre biserică, avem o mulţime de instantanee faine, frumoase, din timpul ceremoniei la care eu am plâns cam trei sferturi din timp (don’t ask why, aşa-s eu, mai emotivă, deşi n-aţi zice poate, plâng mai des decât recunosc) şi de la petrecere, dar poza aia de pus pe noptieră nu o aveam. Plănuisem o excursie la Enisala, cu Matei, care ştia el câteva locuri SF din punct de vedere al imaginii şi a rămas că sigur mergem. Dar cu doi copii e mai greu să mergi până la Enisala şi distanţa e suficient de mare ca să nu o faci foarte confortabil plecând dimineaţa şi întorcându-te seara. Anyway,  Enisala a rămas un gând şi un mic regret.

Acum ceva vreme, Mihaela Alexandrescu anunţa pe blogul ei un concurs în urma căruia Oana şi Codrin Munteanu aveau să ofere o şedinţă foto gratuită “trash the dress” sau “love the dress”.

Pentru mine, conceptul asta de “trash the dress” nu are noimă. Rochiile de mireasă costă enorm, până şi alea importate din China sunt scumpe pentru ce oferă. Rochia de mireasă e THE DRESS. Nu înţeleg de ce să o distrugi, de ce să dai cu vopsea pe ea, de ce să te bagi în cascadă sau în mare, ok, o fi poetic, nu zic nu, dar eu n-aş fi putut. Mai degrabă mi-a plăcut conceptul “Love the dress”. Da, o iubesc, am visat-o, am aşteptat-o, cu o lună înainte de nuntă era cât pe ce să nu fie, am construit-o de la primii metri de mătase până la perlele iniţiale şi dantela de pe corsaj, am căutat-o, am rugat-o în gând să îmi vină bine, să mă avantajeze, să mă îmbrace frumos. Pentru că mirele meu era ca mândrul Soare şi eu nu puteam fi altfel pe lângă dânsul. Au fost multe peripeţii.

La început am comandat-o pe un site. Cu o lună înainte de nuntă, am primit un mail în care ni se explica sec că nerăspunzând noi la un mesaj al companiei, s-a considerat că e ceva în neregulă cu cardul de credit al lui Laur, canadian el, şi adresa de livrare în România. Iată-mă, deci, lividă pe canapea, la gândul că asta e, voi împrumuta o rochie de la cineva.

Până la urmă Ale m-a trimis la Persida, care a făcut într-o lună toate minunile pe care le putea face.

În ziua nunţii erau câteva chestii care mă nemulţumeau. Nu voisem trenă şi unul din elementele rochiei devenise uşor inutil, după părerea mea, arăta cel puţin ciudat, dar toţi cei din jur mă asigurau că e foate bine (noa, ce să mai zică şi ei). Nu voisem o rochie prea împodobită, simplitatea ei trebuia să o facă frumoasă. De-aia n-am pus strass-uri, n-am pus decât câteva perle ici-colo, pe decolteu. Persida a pus literalemente câteva perle. Nu le-am numărat, posibil să fi fost vreo 20. Nu, nu semăna prea bine cu poza, dar asta era viaţa, trebuia să plecăm spre biserică. În dimineaţa aia, Tracey a cusut de mână alte perle în jurul detaliului celui mai important al rochiei, şi ca să nu devin isterică, m-a privit în ochi şi m-a minţit cu seninătate: You look gorgeous!.

Am tăcut, deşi ştiam, nu era EXACT cum trebuia să fie. Însă sunt realistă şi prefer să zic asta-i piesa, să pornim, când e clar că nu mai am ce face.

Bijuteriile de nuntă mi le-am comandat singură de pe e-bay. Mi-am dorit opale de foc, mi-am cumpărat opale de foc. Frumoase, dar minuscule. Nu se prea vedeau ele, însă erau ce îmi dorisem. Aşa am învăţat să citesc mai bine ce comand pe e-bay. Cercei nu găsisem în aceeaşi serie, aşa că m-am dus frumos în oraş şi mi-am căutat ceva care să se potrivească. Am găsit, dar aveau altă formă decât pandantivul şi inelul. Eh.

Să ai şansa să corectezi detaliile care în ziua nunţii ţi-au stat pe creier, alea pe care nu le ştii decât tu cu tine, e o minune. Aşa că m-am înscris la concurs. Mihaela voia să ştie povestea celor ce participă la concurs şi de ce credem că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Eu am lasat un link spre Povestea cu Zmeie, care spune suficiente despre noi. Şi am scris că nu sunt sigură că vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că n-am cum să bag mâna în foc pentru nimic, dar amândoi ne străduim să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi şi asta e tot ce contează până la urmă.

Oanei, Mihaelei şi lui Codrin le-a plăcut povestea cu zmeie. Şi la prima noastră întâlnire, Codrin mi-a promis că va face suficiente MII de poze şi exact atâtea şedinţe foto câte sunt necesare ca eu să am poza aia de pus pe perete.

Irina, mătuşa Irinei mele s-a ocupat de rochie. A făcut exact ce voiam eu să facă, are mâini de aur. Apoi a creat şi un set de bijuterii de mireasă, perle, că de-acum nu mai avem superstiţii. O altă Irină, Irina Cajvaneanu, a venit la mine acasă cu două ore înainte şi m-a machiat. Duminica asta am fost la Comana, unde ne-am fotografiat la Golden Hour, într-o mulţime de ipostaze.

Întâmplarea (sau poate nu) a fost că exact duminică, pe 28, se împlinea anul de la nunta noastră. Fix.

– Vreau să te pun în dificultate, mi-a spus Codrin când nu mai reuşeam să-mi scot tocul din mâlul Deltei Neajlovului. Să nu ştii pe care dintre poze să o pui în ramă.

Nu mi-au trimis-o decât pe asta pe care v-o arăt. Un teaser. My Elisa Day picture. În care lumina e perfectă, postura e interesantă, machiajul nu e brăzdat de lacrimi, voalul nu mai e, pentru că bătea vântul prea tare, bijuteriile se văd şi eu sunt cum n-am fost în ziua nunţii: liniştită.

Mulţumesc Irinelor, Mihaelei, Oanei şi lui Codrin şi abia aştept să văd restul.