Ce gust are întunericul?

24 Jul 2010 by Ada

I-am promis că dacă mă lasă să termin traducerea (pe care am amânat-o mai mult decât şade frumos la casele serioase), îi fac o surpriză. Şi-a stat. A pescuit în cadă. A pictat cu o jumătate de măr şi pe urmă a venit să-mi arate arta ei.  Şi-a făcut o căsuţă din perne. S-a ascuns. Pe urmă s-a îmbrăcat iute şi am pornit la drum spre o destinaţie necunoscută ei, necunoscută şi mie.

Am citit pe blogul Andreei despre o astfel de experienţă a cumnatului ei, dar în îndepărtata Canadă. Ştiam că îi e frică de întuneric şi m-am gândit că în felul ăsta, oferindu-i un altfel de întuneric – mai plăcut gustului ei şi mai aproape de ceva ce ea consideră o experienţă pozitivă, poate n-o să se mai teamă.

Chiar înainte să plecăm, a trebuit să pansez o bubiţă din talpa Irinei. Am descoperit că nu mai am spray Panthenol, făcătorul de minuni în ale bubelor copilăreşti. Am ajuns pe Smârdan, am intrat la o farmacie şi am cumpărat ceva similar, să nu ne lipsească din casă. De la o vreme tot cade, ba pe scări, ba de pe bicicletă. Nu mai bâzâie, dar eu ştiu când o doare şi spray-urile astea, chiar dacă nu fac ele mari minuni la nivel de ţesuturi, la cap (şi-al ei, şi-al meu) fac bine.

Nu mai fusesem de mult pe Lipscani şi am fost uimită să văd cât de repede şi cât de dramatic se schimbă străzi pe care odinioară le ştiam ca pe buzunarul propriu. Hanul cu Tei, oaza dimineţilor mele liniştite şi luminoase, când chiuleam de la cursurile de drept constituţional, s-a transformat în terasă, cât era de lungă curtea aceea minunată. Porţile  (Doamne, ce am iubit porţile alea şi băncile de lemn puse pe mjlocul “străzii”) nu se mai văd din cauza ecranelor uriaşe cu fotbal şi politică. Unde sunt tinereţile mele, pe unde o fi frumoasa Khaddy de la barul în care serbam începuturile şi sfârşiturile anilor, semestrelor, sesiunilor, săptămânilor… S-au dus, n-au mai rămas decât zidurile, nici pietrele de pe stradă nu mai sunt la locul lor, acum au podele şi cuie haine, gata să te-nţepe, să dea la schimb puţină rugină pentru un milimetru de piele, şi-odată cu rugina, nenumărate belele, ai grijă, Irina, cum calci, unde pui mâna, acolo e groapă, fii atentă la trepte, nu, nu te lipi de ziduri şi ce dacă domnul e mai negru decât te aşteptai tu să existe oameni pe lume, tot oameni sunt şi ei, ştii ce, de fapt suntem diferiţi, azi o să-ţi arăt oameni despre care nu ştii nimic, dar ei te vor lua de mână şi te vor conduce prin întuneric, să te vindeci de frică, haide, Irina.

Grand Cafe Van Gogh. Nu exista pe vremea mea, dar e pe colţul de Smârdan lipsit de rochii de mireasă şi nici aburi de ierburi n-am simţit prin preajmă, doar ceva miros de tutun parfumat şi fum de pipă, deloc neplăcut în aer liber.

Chiar în faţă, doi mimi se aşezaseră comod şi mâncau tacticos ceva bun, atât de bun şi de imaginar, că doar expresia de pe faţa lor te lăsa să ghiceşti că sigur mănâncă dulce şi rece, nu, pe căldurile astea aşa ar fi logic. Am anunţat că am venit. Ultima oară am văzut-o pe Andreea în noiembrie, înainte de Gaudeamus. E neschimbată. Ne-a dat pe mâna unor domnişoare ce ne-au condus la subsol. Acolo am fost preluate de Cosmin şi Loredana. Loredana a luat-o pe Irina de mânuţă. Cosmin m-a invitat să pun mâinile pe umerii lui şi aşa am urcat şi am coborât trepte, am trecut printre draperii groase şi ne-am scufundat în beznă. Am stat la aceeaşi masă. A cerut o “Stâncă”, eu am ales un “Copac”. Loredana i-a vorbit tot timpul. Când ea tăcea, vorbeam eu. I-am atins mâna, să ştie unde sunt. I-am povestit că are în faţă o linguriţă şi un şerveţel. Cosmin ne-a adus îngheţata. Ce întuneric e, mami, mi-a zis, dar a reuşit să mănânce fără să se păteze, a continuat să discute câte în lună şi în stele cu Loredana, ba chiar a mângâiat-o, a atins-o, s-a asigurat că are ochi, nas, gură, urechi, mi-a spus că mâinile ei sunt fine, dar nu, nu are unghiile făcute şi îngheţata a fost chiar bună, a vrut să guste şi din a mea şi am reuşit, ştiţi ce, pe beznă totală am reuşit să-i dau să guste din îngheţata mea, i-am atins întâi nasul, apoi buzele, deschide gura, am spus, şi-acum spune-mi, ce gust are îngheţata pe întuneric. Ce-i asta? O afină! Eu am căpşună. Tu? Zmeură.

“Vezi, de-aia îmi place mie să mănânc lucrurile cele mai bune cu ochii închişi” s-a auzit vocea lui L. în întuneric.

Aşa e, lucrurile bune se savurează, Irina, încet, le gândeşti când le guşti, le păstrezi puţin lângă tine, nu le mesteci în grabă, e destulă grabă pe lume.

Când am ieşit din întuneric, am mulţumit pentru experienţă şi ne-am aşezat la un suc şi-un sandwich pe terasă. Irina a dansat cu mimii. Mimul şi Mima, cum le-a spus ea, au prins-o în jocul lor, au folosit-o, au pus-o să se joace. Până la urmă, Irina a salvat viaţa Mimului, a făcut-o atentă pe Mimă la o maşină ce se parcase, nesimţit de mare, chiar lângă mesele noastre, cu farurile aprinse şi geamurile lăsate.

M-am gândit că o să fie tristă dacă-i moare soţul, mi-a spus pe drum Irina.

Ce gust are întunericul? Puteţi afla şi voi. Până pe 15 august, la Grand Cafe Van Gogh, pe Smârdan, în cadrul evenimentului “Magnumize your senses” organizat de McCann Erickson.

Nu vă costă nimic să gustaţi ceva bun, ceva rece, ceva dulce, pe-ntuneric. Abia află şi copiii că nu există baubau nici în cea mai profundă dintre toate beznele din lume.