Ce mai fac, ce mai zic

2 Nov 2017 by Ada

Situația, stimați ascultători, e relativ albastră. 

Școala mea de unde ar fi trebuit să primesc eu o diplomă de împachetat fum undeva la finalul lui aprilie e în grevă de trei săptămâni, laolaltă cu toate celelalte 24 de colegii din Ontario. Că n-au bani, că-s clasele suprasaturate, prea mulți studenți la un amărât de conferențiar, the usual shit. 

Problema e că banii nu ni-i dau înapoi, deși e necinstit să ții studenții prizonieri când tu, sindicatule, te cerți cu guvernul provincial, și pe urmă zici lasă, băbăete, că o să facem noi cursuri seara și-n week-end, ca să recuperăm ce pierdurăți în astea trei – probabil vor fi cinci – săptămâni. Nu merge, șefu, că aci child-care e pe bănișori mulți și matale mă taxezi 14 dolari pe zi la parcare și deja vrei taxa pe semestrul doi, după ce eu te-am plătit pentru cursuri în fiecare săptămână și tu, boss, în a patra zi de luni ai tras obloanele și te-ai așezat cu picioarele pe masa de negocieri. You suck, bitch. 

Hai că eu oricum aveam cursuri doar în week-end și circa 6 ore pe zi online, treaba mea când și cum le făceam. Dar când mă gândesc ce avalanșă de cursuri mă așteaptă îmi cam vine să plâng, că bestiile n-au pus materia pe net, măcar să fi apucat să citim ce urmează… Și aici nu se joacă băieții de-a școala, după fiecare proiecțel care valorează circa 10% din nota finală, profii cer și o reflecție de minim cinci pagini despre ce ai învățat tu în cele 8 ore de curs pe care le-ați petrecut împreună. Bleah. 

Am un mare stress, că n-am făcut încă interviul ăla filmat pentru care aveam eu deadline acu două săptămâni. Pentru că 1. nu mi-e clar despre ce tre să fie interviul 2. cu ce îl filmez, cu telefonul, really? 3. NU cunosc pe nimeni care să se potrivească în povestea pe care o am eu de spus. 4. Nici nu știu dacă am ales bine povestea aia. De aceea nu mai dorm noaptea.  Partea bună e că de ieri noapte până azi am reușit să mai scriu trei episoade din serialul cu Pisifiara. Partea mai puțin bună e că Pisifiara nu produce, ci consumă bani așa că tocmai am grevat bugetul casei (și-așa relativ gata să-și dea duhul) de încă 3 x cât costă un episod. Partea minunată e că mi-au ieșit frumos și probabil vor bucura niște copii. Și pe ai mei, prin simpatie. 

Partea cea mai faină – și de fapt despre asta voiam să scriu – e că deși afară e gri și plouă și pe dinăuntru piticul meu urlă că vrea soare și senin și un pic de nor alb pe cer, nu mai sunt disperată. M-am trezit așa cu gândul ăsta că e un loc pentru toți pe lume și dacă în inboxul meu vin majoritar joburi de forklift și muncă în depozite înseamnă fie că 1. habar nu am cum să îmi pun alerte 2.cu siguranță resume-urile mele pe care le trimit la joburi mai office așa nu fac două parale, 3. poate nu e ăsta drumul meu, 4. Poate trebuie să fie cineva dimineața acasă cu Lia și la prânz cu Sora cea Mare care trece prin talazurile hormonale ale adolescenței celei turbate și înspumate. 4. dar totuși cum să facem noi să fie bine… 

V-am spus că Irina vrea să se facă artistă? Se visează scriitoare sau jurnalistă, ca mama, și eu o privesc tâmp și o întreb ce-ai copilă, nu ți-e bine, tu nu vezi că nu se poate trăi din asta, revino-ți. Dar mama, eu vreau doar să fiu ca tine… Lasă, tu nu trebuie să fii eu, fii tu. Nu mai e vremea poeților, mămico, deși, cineva ar fi bine s-o facă și pe asta…

Eu umblu deja după cadourile de Crăciun și ieri am fost la Indigo să mă uit la cărți. Au ei o secțiune cu cărți frumoase la 10 dolari bucata, d-alea cu sclipici, cu ferestre, cărți pop-up, cărți care fac chestii… Stăteam așa și le mângâiam și pe toate scria Printed in China. Nu, nu poți concura cu marile edituri, tu, self published author, get a jooooob. 

Și cine o mai trezește pe Lia? Și cine o mai pândește pe Irina să vadă cum traversează la Winston Churchill? Cine mai face budincă de vanilie? Cine mai bate câmpii pe blog…

Nu vreau nimic, bat câmpii pe blog până nu mai mârâie imprimanta, să pot înregistra cele 3 episoade noi din Aventurile Pisifiarei. V-am spus că ăla de Crăciun o să fie grozav? O să fie, o să vedeți, am un feeling bun, something’s gotta give.

Nu vând nimic, doar mă laud.