Ce mai faci, Ada?

25 Aug 2014 by Ada

Sunt bine, atât cât se poate, ceea ce vă doresc şi vouă.

Mă amuz şi eu cum pot cu ce se mai întâmplă în lume, citesc mult şi mă îngrozesc de chestii care sunt încă departe şi totuşi, incredibil şi frustrant de aproape.

În anul cel mai greu al carierei mele de jurnalist, 2012, ajunsesem să stau în faţa radioului şi să mă întreb dacă intru azi sau nu intru la birou. Trăiam, respiram şi visam doar conflictul din Siria, unde un dictator îşi căsăpea poporul. Poporul a rezolvat-o oarecum cu dictatorul între timp şi după ce a căsăpit aproapte tot ce mai rămăsese din armata dictatorului s-a gândit că e un moment bun să şteargă graniţa cu Irakul. Şi pe drum le-a pus în vedere şi creştinilor că în statul islamic minorităţile religioase pot trăi în linişte şi pace dacă a) de bună voie trec la islam, b) plătesc nişte taxe şi renunţă la nişte drepturi.

Bine, după ce plătesc taxele alea e posibil să fie nevoie să plece totuşi. Altfel s-ar putea trezi într-o dimineaţă fără cap. Circulă pe internet nişte horror stories cu copii decapitaţi. mhm. Ca ăştia micii de le ştergem noi nasurile, numai că mult mai săraci şi mai bătuţi de soartă. E departe Siria, nu? Aşa credeau şi americanii, aşa credeau şi francezii, aşa credeau şi englezii. Dar… Surprizăăăăă.

Sigur aţi auzit de colegul  meu de breaslă decapitat de ISIS. Partea scary e că a fost decapitat de un luptător pentru Allah de loc din UK. Cu accent UK. Un nene rapper, care cântă despre cum ar împuşca nişte poliţişti. Unde cântă el? În partea aia de lume unde prin multiculturalism înţelegem că vine străinul şi-ţi ia biserica părăsită de primărie că n-avea bani s-o întreţină, şi o face moschee. Iaca aşa. Fiindcă poate, are voie, i se permite şi are şi cu ce.

Dar mă rog, la noi sunt prea multe biserici oricum şi preoţii sunt nişte ticăloşi puşi pe căpătuială.

Las aici câteva link-uri. Pentru când aveţi timp.

1 O poveste de la Oxford.

2 Femeia supusă e îndemnată să se răzvrătească. Pentru că nu toţi oamenii sunt lipsiţi de viziune, unii au planuri pe termen lung. Dar “termen lung” e ceva relativ.

3 Despre Califat în 2014. Cu copii soldaţi şi tabere de antrenament şi taţi pentru care familia e chiar pe ultimul plan acum, pentru că pe primul e războiul în numele Profetului. Dacă vi se pare că nu vă atinge, imaginaţi-vă că într-o zi fetele voastre vor fi obligate să poarte burka şi copiii lor vor fi recrutaţi să omoare necredincioşi. Puţin probabil? În Dar al Sulh nimic nu e imposibil. Luati-vă 40 de minute, merită. E cât un episod din Grey’s Anatomy dar mult mai intens.

4. O scrisoare din Paris. Zice-se că ar fi hoax dar cititorii noştri din Franţa ne pot spune dacă seamănă sau nu cu realitatea.

5. Ce mai scrie şi prin NYT

Încă mai caut informaţii care să contrabalanseze ce am citit mai sus, dacă aveţi, vă rog, lăsaţi link.

Da, şi altfel suntem bine, copiii cresc, cad, se julesc, plâng, se ridică, sunt adorabili şi exasperanţi în acelaşi timp. Când mă liniştesc poate voi povesti despre cum şi-a turnat Irina o fiolă de praf magic în cap şi despre cum şi-a spart Lia buza căzând, pur şi simplu, din picioare, chestii d-astea drăgălaşe şi preţioase în economia micii noastre istorii.

Ar mai fi de discutat dacă petrecerile la coafor sunt potrivite pentru fetiţele între 7 şi 12 ani, eu cred că nu.

Am în plan să scriu despre cum se transformă eternităţile, din infinite şi nemişcate şi lipsite de orizont în eternităţi concentrate, scurte, intense, cu margini ascuţite şi tăioase către care nu poţi să nu tinzi, deşi e mai greu să le atingi, indiferent cât de incomparabil mai mici sunt ele decât primele. Dar nu am starea potrivită, aşa că vă rog să nu vă supăraţi că trec pe aici mai rar. Adevărul e că trec zilnic, deschid pagina, mă uit, plec.

Ascult muzică, şi asta îmi dă o stare de bine.

A bientot!