Ce-nseamnă dragoste necondiţionată
Mă gândisem să vă povestesc despre Mr. Peabody and Sherman, filmul pe care l-am văzut ieri cu fetele, dar am găsit o chestie mai interesantă care să vă însoţească la cafea.
Domnul şi doamna Popescu, să zicem, au aflat în 2007 că vor avea un copil. Mai exact, o fetiţă. I-au pus numele Ryland, i-au pregătit camera cu rozul specific fetiţelor şi au trăit fericiţi primul an din viaţa copilului.
Când Ryland a împlinit un an, au descoperit că fetiţa e surdă. I-au făcut implant cohlear (se poate şi în România) şi au pornit pe drumul lung al învăţatului auzului şi vorbitului.
Pe la trei ani, fetiţa auzea şi vorbea bine. Suficient de bine cât să strige: eu sunt băiat.
E doar o fază, au zis mulţi în jurul familiei Popescu. Nu vă faceţi griji, o să treacă.
Fazele însă mai şi trec. Ryland spunea însă că atunci când familia va muri, îşi va tunde părul, ca să fie şi ea băiat şi se întreba de ce a făcut-o Dumnezeu aşa.
Doi ani mai târziu, familia Popescu a luat o hotărâre bine cântărită cu ajutor de la specialişti:
Au acceptat că au un copil transgender. Au aflat că mulţi dintre cei în situaţia asta se sinucid, pentru că nimeni nu îi acceptă şi nu îi înţelege. S-au gândit că n-ar vrea nici să moară familia, nici să moară copilul. I-au tăiat părul, i-au cumpărat alte haine, i-au schimbat decoraţiunile din cameră, au trimis un mail rudelor şi prietenilor în care i-au anunţat ce şi cum. Unii au scuipat în sân şi şi-au luat călcâiele la spinare (daaaa, omenirea are trăsături universale), alţii au rămas pe loc.
Copilul e fericit. Desigur, copilul trăieşte în State.
Povestea în engleză şi în imagini e aici
Să aveţi o zi bună.
Related Posts
Tags
Share This
foarte tare! abia ăsta e parenting necondiționat! 😉
Exact. Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca ar fi trait in Romania.
Eu ma intreb ce s-ar fi intamplat daca fetita ar fi strigat “eu sunt un dinozaur” sau “Scufita Rosie”. Sau “ma marit cu Justin Bieber” (avem noi o fetita la scoala care sufera pe tema asta si inca nu i s-a gasit rezolvare:)
Irina, stiu si eu daca e acelasi lucru…
eei, gasim noi o rezolvare pt orice dinozaur care creste in noi 🙂
Eu cred ca fetita a avut noroc cu asa parinti. Si cred ca e groaznic si pentru adult sa cuprinda cu mintea ce o fi in sufletul copilului care simte ca e altceva decat ii arata oglinda.
da, nici eu nu m-am impacat niciodata cu oglinda, dar n-am avut scapare, si cred ca imi va fi din ce in ce mai greu, imbatranesc.
Irina, multe nu ne impacam cu oglinda. Am auzit de putini barbati preocupati de imaginea din oglinda, de cele mai multe ori femeile au diverse probleme cu asta. Insa a nu te impaca deloc cu cine se vede ca esti mi se pare o tragedie. Ca adult, ai instrumente si libertati. In primii 18 ani de viata insa iau altii hotarari pentru tine.
Dumnezeule cata putere de intelegere, acceptare si inteligenta a sufletului!
Eu cred ca majoritatea dintre noi am astepta pana mai tarziu. M-as gandi ca la 5 ani e prea devreme sa faci o schimbare atat de radicala, sa lasi o problema asa grava la alegerea copilului tau. Si probabil as gresi…
Oamenii astia au avut cu cine sa se consulte. Au avut acces la informatie si au fost sfatuiti. Alegerea a fost, desigur, a lor. Probabil ca multi dintre cei ce “ies din dulap” la adolescenta sau la maturitate chiar au avut aceasta problema: s-au nascut cu un anume set de organe dar se identifica total cu celalalt sex. Ce mi se pare minunat la acesti oameni este ca au ales sa nu-si chinuie copilul. Probabil as fi facut la fel. Zic probabil pentru ca nu stii cum reactionezi de fapt pana nu esti in situatia cu pricina.
Ada, da, si mie mi se pare o tragedie, dar as fi cautat o alta rezolvare. Specialistii respectivi nu imi ofera nicio garantie, societatea e stramba cu toti specialistii ei. Societatea care iti da voie sa iei hotarari in numele copilului numai in anumite situatii, dupa cum priveste ea. Fiindca daca alti parinti, din Romania, cum ziceai, ar fi luat o alta hotarare pt copilul lor, ar fi fost blamati, de unele minti mai deschise.
Ce alta rezolvare vezi? Eu nu ma cert cu tine acum, sper ca intelegi, sunt doar curioasa cum vezi lucrurile, ce alta solutie ar fi fost. Sa o lase sa fie Tom Boy, sa o tunda scurt, sa ii dea voie sa se imbrace doar in blugi, sa o inscrie in echipa de soccer dar la fete?
Nici eu, chiar daca am alta parere. Poate ca as fi lasat-o sa se comporte mai baieteste, dar nu as fi incurajat-o deloc sa se creada baiat, fiindca nu este. Fata mea, de ex, pe la 2 ani, dupa modelul lu’ frate-sau, astepta sa-i creasca puta, dar nu am lasat-o sa creada asta, nici nu i-am promis ca se va aranja cumva:) Copiii pot avea diverse traume, nu trebuie sa-i lasam sa creada ca e normala o situatie car e in fapt nu e. Stiu ca in Occident se obisnuieste ca psihologul sa-ti dea ok-ul pt orice tulburare, totul e permis, te baga in programul national, eventual pe medicatie si esti clientul lor pe veci.
Iti respect opinia, Irina, ai si tu dreptate.
Ada, si mie mi se par admirabili. Si curajosi. Si sper ca acest curaj sa nu vina din naivitate, ci din cunoastere adevarata (aici nu ma refer la carti si psihopupu, ma refer la momentul ala cand dragostea pentru copilul tau te ace sa vezi adevarul fara semn de intrebare).
Dar chiar si asa.. nu stiu daca as fi putu sa decid EU ceva atat de important in viata copilului meu; m-as fi temut ca butoanele pe care apas sa nu dea nastere la lucruri care sa il tulbure mai tare. OK, suferea din cauza parului lung. Dar ce o sa faca peste 10 ani – baietel cu sani etc. Tratamente hormonale de la 12 ani? Chirurgie?
Oufff…
Presupun ca exista tratamente hormonale de la varste mai mici, ceva inhibitori, nu stiu, sunt chestii pe care nu le pot cuprinde cu mintea.
Aha, uite ce am gasit “Puberty blockers are not “sex change drugs”. They pause puberty. They’re completely reversible. The whole point of them is to allow the kids time to grow up and decide what they want to do. Seriously, they’re like the opposite of “sex change drugs”. They’re “wait and see how you feel in a few years” drugs. They’re caution drugs.”
aici: http://www.vice.com/en_uk/read/paris-lees-mail-on-sunday-bullshit
Si asta “Gender confusion is often temporary. About three-quarters of little kids who have issues with their gender – boys who want to be princesses, girls who throw their dresses in the garbage – will be comfortable with it by adolescence, according to Dr. Zucker. (Many of them will grow up to be gay or bi.) Gender confusion can also be a handy label for whatever ails a child (or her family). That’s why Dr. Zucker takes a watch-and-wait approach. He even advises parents of princessy six-year-olds to say, “You’re not a girl. You’re a boy.”” http://www.theglobeandmail.com/globe-debate/transgender-kids-have-we-gone-too-far/article16897043/
daca asta inseamna dragoste neconditionata, inseamna ca omenirea si-a pierdut busola rau de tot…
totusi, cat de corecta e viziunea asupra lumii la 5 ani, cand nici nu faci bine diferenta realitate-fictiune, cand inca crezi in zana-maseluta & co.? motivul pentru care adultii iau hotarari pentru copil este (sau ar trebui sa fie) ca acesta are o capacitate de discernamant limitata, nu pentru ca nu tin cont de nevoile/ dorintele lui. pe masura ce creste, este invatat sa devina responsabil si i se acorda din ce in ce mai multa libertate de decizie in ce-l priveste. altfel, noi parintii am putea foarte bine sa ne facem bagajele, sa ne mutam pe luna si sa lasam copiii sa faca tot ce le trece prin cap, din moment ce ii consideram capabili, la 5 ani (!!!), sa aiba un punct de vedere realist asupra propriei persoane, care sa duca la o schimbare asa de radicala.
fericit ca se comporta ca un baiat, nu ca este un baiat. mie mi se pare un pic exagerat, multe fetite vor sa fie baieti cand sunt mici si invers. nu e nimic nou. dar de la asta pana a spune ca ai un copil transgender, la 5 ani, e cale lunga. personal, specialistii americani mi se par exagerati. si nu stiu de ce doar acolo, America, tragem cu ochiul. ma gandesc ce se va intampla cand vor aparea schimbarile hormonale, probleme de sanatate mentala, etc.
Dacă copilul se crede Spiderman sau dinozaur sau prințesă, e ok și-l lăsăm să umble îmbrăcat în costum de spider, dino sau Sofia1. Dacă fata asta se crede băiat, care-i problema, să umble în băiat. Și-o da ea/el seama până la pubertate dacă-i convine mai mult așa sau vrea înapoi. Bine că are părinți destupați!
Eu am 2 frati mai mari, asa ca de pe la 3 ani pana pe la 7-8 tot ce mi-am dorit a fost sa fiu baiat. Nici nu am am raspuns la numele meu, ci mi-am ales altul (de baiat, normal). Ca sa nu mai zic ca nu voiam sa-mi las parul sa creasca, nu purtam funde, urlam ca din gura de sarte cand vedeam o rochita….nah, ce sa fi facut ai mei? M-au lasat in treaba mea, ma strigau pe numele de baiat pe care mi-l alesesem (altfel nici nu raspudeam, oricum) si asta a fost…. am trecut peste, la un moment dat m-am prins ca nu, oricat imi iubesc eu fratii mai mari si vreau sa fiu ca ei, totusi sunt diferita si e misto si sa fii fata!
Cand eram in liceu, schimbare completa de directie, of course ca numa’ fuste de-o palma purtam spre disperarea lui taica-meu, care mai in gluma, mai in serios, zicea: “Mah, mai bine ramaneai baiat” 🙂
La invitatia Adei am sa ofer un punct de vedere un pic mai structurat. In chestiunea dezvoltarii genului (masculin/ feminin) psihologic la copilul mic, precum si tot ce inseamna disforie de gen (disconfort cu genul homolog la sex, spre exemplu sex barbatesc, gen masculin)nu exista o varsta minima de la care sa o poti diagnostica. Indiferent de liberalismul pe care il ai vis-a-vis de transgenderism, disforia de gen e o problema psihologica, nicidecum o “simpla faza”. Pe cat de psihologica e problema pe atat de mult sufera de modele tributare psihanalizei, vezi faze de dezvoltare, oral/ anal/ falice etc. si care – in opinia mea cel putin – nu fac decat sa otraveasca o situatie in care jargonul psihodinamic n-are nimic de-a face cu realitatea. Copilul mic cu disforie de gen poate avea orice, unde orice-ul trebuie discutat atent cu familia, copilul, sistemul lui de relatii. Poate fi gelozie in fratrie. Poate fi un proxy de abuz emotional si/ sau sexual. Poate fi in acelasi timp, in situatii care sunt minoritare si unde nu vei documenta ceva care sa explice mai bine asta, transgenderism. Daca e transgenderism, cumulat cu disforie de gen, nu exista patologie decat by proxy, i.e. disforia de gen e frustrarea copilului ca e “fortat” din genul altern in genul homolog, nu genul pe care si-l vede. Eu am intalnit si am lucrat cu adolescenti si adulti transgender, admit ca niciodata cu un copil mic transgender, e o situatie inedita unde mergi mereu pe o gheata subtire pentru ca, inainte de orice, trebuie sa te asiguri ca genul de tip trans e salient, adica persista si e stabil. Stabilitatea psihologica in genul altern e de fapt cea care iti da marca normalitatii; instabilitatea de gen iti vorbeste de o tendinta de dezorganizare a personalitatii or asta nu poate fi altceva decat o problema in neuro-dezvoltarea copilului si cere interventie psihologica de durata nu pentru altceva decat pentru labilitate, si disolutia identitara a copilului. Exista, in pedo-psihiatrie, descrisa o tulburare asa-zisa de “spectru” autist numita “dezintegrativa a copilariei”, o instanta rara dar care poate asocia si incertitudine de gen; de obicei e asociata cu alte modificari inclusiv psihoza, tulburari grave de comportament si regresie. E evident ca vorbim de cu totul alt palier de functionare, unul in care transgenderismul e o consecinta, nu o cauza, a dezintegrarii.
Transgenderismul nu e boala in sensul traditional al cuvantului; provoaca suferinta subiectiva individului la nivelul imaginii corporale prin schisma dintre corp-psihic si, in mod unic, aici solutiile chirurgicale rezolva un impediment psihic. Ai nevoie sa fii, insist, extrem de parcimonios in felul in care triezi problema disforiei de gen sau a dismorfofobiei. Dismorfofobia e o tulburare de anxietate care poate aparea la orice varsta, e “vecina” cu tulburarea obsesiv-compulsiva prin aceea ca individul are o fixatie pe o anumita parte a corpului care ii pare diforma, exagerata sau atrofiata. Poate fi pieptul, spre exemplu. Poate fi organul sexual. Poate fi nasul (am avut cazuri, sunt foarte frecvent cazuri de rinoplastie repetata si mutilanta, sa-i zicem ‘sindrom michael jackson’). Poate fi asociata cu compulsii sau cu manii (tricotilomanie spre exemplu, unde copilul isi smulge parul din cap pana cheleste) sau cu auto-vatamare deliberata (pana la SED – self-embedding disorder, in care copilul se scarifica, se taie sau isi introduce obiecte in organism, de obicei subcutanat). Poate fi asociata cu sindroame culturale de tip isterie in masa sau disociere in masa (vezi sindrom Koro unde apare o teama deliranta ca penisul se “resoarbe” in organism). Dismorfofobia, in cazul transgenderismului, ridica o problema severa de diagnostic diferential pentru ca, desi seamana, nu rasare. Individul are o fixatie fobic-dismorfica pe o parte a corpului dar nu doreste, nu cere, nu insista pe un gen altern.
O buna parte din problemele de care am vorbit mai sus au un varf de manifestare in perioada de sexualizare secundara a individului, adica odata cu debutul pubertatii si intrarea la adolescenta. Majoritatea celor care sunt transgender incep prin a explora homosexualitate si sufera din cauza asta; ei nu au o “preferinta” sau o “orientare” catre acelasi sex. Ei sunt, din punctul asta de vedere, hetereosexuali. E intr-adevar curios ca n-ai sa vezi foarte frecvent transexuali “homosexuali”, i.e. (scuze pentru cum trebuie sa iti indoi mintea sa pricepi asta) n-ai sa vezi foarte des un barbat, care adopta psihologic genul feminin si deci spune ca e femeie, sa se indragosteasca de o femeie sau sa fie atras de o femeie. La fel cum n-ai sa vezi decat foarte rar un cuplu de trans-sexuali, barbat si femeie, care sa traiasca roluri alterne fiecare (sunt descrise doar cateva cazuri in literatura).
Ce ai sa vezi mai des in schimb sunt copii crescuti de parinti disfunctionali care, pana la o anumita varsta, cresc un baietel ca pe o fetita (am avut cazuri) sau (mai frecvent) o fetita baietoasa (cu toate stereotipiile de rol care deriva din asta). Aproape invariabil pe masura ce genul devine si o deprindere sociala copilul respectiv isi va revendica genul lui, individual, autentic, dar poate sa ramana cu urme ale acelei perioade. Aici merita sa te gandesti la drama lui Achille, din Iliada, care a fost ascuns printre femei pana la maturitate. Stratagema lui Ulise de-a-l atrage pe Achille de partea lui Agamemnon e sa simuleze un atac, moment la care arunca niste arme pe jos si dintre toate “fetele” (Achille inclus) doar Achille isi pune casca si ia sabia si scutul de pe jos. E relevant pentru discutie ca in cele din urma genul e si un emergent social, in interiorul comunitatii nu doar a familiei.
N-ai cum sa ai o teza unificatoare asupra problemei. Toate scrise aici, si inca si mai multe nescrise aici, vorbesc de o ecologie a transgenderismului care nu poate fi decat studiata caz cu caz, persoana cu persoana; obiectivul e sa obtii un individ stabil dpdv psiho-emotional nu neaparat un barbat sau o femeie. Acceptarea nu e a societatii (pana la urma societatea se pricepe de minune sa tabu-izeze vrute si nevrute), acceptarea de dorit e cea a individului pentru sine intre anumite granite. Veti spune okay, dar prin comparatie daca cineva e pedofil asta e tinta, sa accepte ca e pedofil? Nu. Spre deosebire de transgenderism, in pedofilie e obiectul “aplecarii” care e supus criminalitatii pentru ca, fie el si consensual, actul sexual cu un minor nu corespunde libertatilor minorului la nivel de consimtamant informat (i.e. minorul nu are resurse sa consimta informat despre sexualitatea lui). E un paradox, totusi daca stai sa te gandesti, ca vedem consimtamantul minorului despre sexualitatea lui hetero-aplicata ca fiind inexistent dar daca e homo-aplicat (i.e. daca un baietel propune ca e fetita) tindem sa fim inclusivisti.
Ganduri bune,
GD
Multumesc frumos, G. Marturisesc ca desi am citit cu atentie raman cu intrebarea: ce ma fac daca intr-o zi fata mea spune “eu sunt baiat” sau baiatul meu spune “imi doresc o rochie galbena, nu roz, ca roz e de fete.”
Ada, eu am o problema cu acest “ce ma fac”. Poti sa te faci ce vrei tu, atat timp cat vorbesti cu copilul tau ar trebui sa fie un inceput bun. De cele mai multe ori propunerile de care zici tu sunt comportament de explorare (si, da, comportamentul de explorare implica “vreau sa ma fac Batman sau vreau sa fiu dinozaur). Si, da, comportamentul de explorare e joc interactiv in care si adultul poate deveni batman sau dinozaur. Pica in sarcina parintelui sa “introduca” genurile in mintea copilului, i.e. baietii sunt asa si fetele sunt asa, baietii au penis (a se citi orice termen alegoric ales de parinte de la cocosel pana la puță) și fetele au vulvă și vagin (a se citi orice termen alegoric ales de părinte de la păsărică la orice altă zburătoare). E obligatoriu că și unii, și ceilalți, vor fi curioși ei de ce nu au ce are celălalt. E obligatoriu că unii vor cerceta alternative (mie când îmi crește puță/ eu de ce nu pot să fac copii șamd). Mai important decât orice îmi pare să înțelegi care e motivația copilului de a vrea, de a face, de a cere, de a dori. Motivația e combustibilul pentru (aproape) orice comportament uman învățat, or inclusiv genul e o achiziție motivațională care precede sexualizarea organică, secundară a individului. Rolul de gen pregătește sexualizarea, o ancorează în cutume culturale. Trans-gen-ul, când apare, indiferent cum apare, tot se va așeza, la un moment dat, pe sex. Băiatul care are gen feminin psihologic tot va avea erecție, fata care are gen masculin psihologic tot va avea ciclu menstrual. Tu, ca părinte, poți să informezi, poți să îți întinzi mintea și poți să oferi în același timp granițe vis-a-vis de acceptabilitate. E acceptabil să discuți dacă băiatul care vrea să fie fată vrea să fie fată pentru că e (mai) mișto să fii fată sau dacă nu cumva e nasol rău să fii băiat (pentru el). E acceptabil să rămâi creativ și chiar să exemplifici, okay dacă tu vrei să te îmbraci în rochie (de ex. din nou băiat) am să mă îmbrac și eu în bărbat și am să vorbesc cu voce groasă cu tine. Nu, nu, că tu ești mama! Șamd. Imaginează-ți că personalitatea unui copil are ceva fluid în ea, e ca o magmă care se răcește într-n conținător, un fel de matrice care e psihicul părintelui. Pe dinăuntrul matricei copilul desenează și el reliev, dinafară vin tot felul de lucruri care impactează și ele matricea. Magma se răcește pe măsură ce copilul crește. Cum se răcește ea în zona genitală e curios la transgenderi, cu atât mai mult cu cât – și eu le spun asta pacienților mei – ei pot avea în sufletul lor conștiința că sunt bărbați în corp de femeie sau viceversa dar pe creier e desenat organul lor genital originar, i.e. penis sau vulvă/vagin. Diferența ar putea să fie la nivelul unor structuri mult mai subtile, anume cele care ”eticheteaza” realitatea ca obiect de permanență. Unde obiectul de permanență e identitatea individului (inclusiv de gen). Dar dacă tu, ca părinte, ai un copil transgender asta spune ceva despre el, nu despre tine ca părinte. Tu ca părinte rămâi părinte și copilul tău rămâne copilul tău indiferent prin ce transformări trece. Frământările unui copil cu disforie de gen trebuie duse la psiholog, n’importe quoi. Unde disforia de gen, asa cum am scris mai sus, e un ghem de mațe, ascunde atât de multe în spatele ei. Da, uneori ascunde transgenderism. Dar asta e excepția, nu regula.
Multumesc!
Din pacate lumea este foarte intoleranta cu acesti copii speciali, si este un mare pacat. Trebuie sa ii iubim si sprijinim neconditionat.
Cunosc cazul unui baiat ( din vecini) 14 ani varsta, genul de baiat emotiv, sensibil, ” cuminte ca o fata” cum s-ar spune. Mai mereu il vad doar in compania fetelor, cu ele socializeaza. Bascheti si tenisi de culoare roz, ceva normal pentru el. Parul lasat lung. Nu stiu cati baieti ar purta parul impletit, dar pe copilul asta eu l-am vazut ( doar pe acasa ce-i drept, niciodata in public) de cateva ori cu parul impletit de maica-sa intr-o coada in spic ca la carte ! Baieti si…baieti…