Cea mai bucuroasă zi din lumea mea

18 Feb 2008 by Ada

Ca să ne mai împrietenim cu copiii din microbuz, pe care mam’zel e foarte geloasă în fiecare dimineaţă, i-am poftit în vizită pe Andrei şi pe Ana. La ora cinci fără cinci, clătitele erau pregătite, camera Irinei aranjată, doar prinţesa însăşi părea că încă îşi face somnul de frumuseţe, după o dimineaţă extenuantă petrecută la Carrefour printre sute de cărucioare. Imediat ce s-a auzit interfonul însă a ţâşnit din pat, gata să-şi întâmpine musafirii. Nu de dragul musafirilor ci mai degrabă al îngheţatei pe care o alesese cu mâna ei din Raiul cutiilor de îngheţată.
Copiii au fost punctuali. Andrei a adus un cadou, Ana a adus flori, petrecerea putea sa înceapă. Irina nu e foarte dispusă să-şi împartă jucăriile dar între atâtea chestii colorate, nemaivăzute până atunci de musafiri, n-a fost greu să găsim câte ceva pentru fiecare. Desigur, a trebuit să şi confiscăm câteva dintre jucăriile pentru care aproape că s-a vărsat sânge. Ca să nu se rănească, am considerat mai înţelept să nu câştige nici unul păruiala.
Apoi copiii l-au descoperit pe domnul Mitz, ascuns adânc sub patul Irinei. Numai acolo şi-a găsit şi el să se refugieze, cât mai aproape de sursa de chiuituri… A avut noroc de data asta, nu l-au scos afară de coadă, avertizaţi fiind că e un pisic rău care muşcă tare, tare, dacă e lovit, călcat, tras de mustăţi, fie şi numai aşa, “în joacă”. Când n-a mai rezistat privirilor atente ţintuite asupra lui, a zbughit-o pe hol şi nu s-a mai oprit decât în debara. În sfârşit, instinctul de conservare a funcţionat.
Când am pomenit cuvântul clătite, s-a declanşat cu adevărat furtuna.
– Eu vleau cu dulceaţă de căşuni!
– Eu vleau de cileşe!
– Şi eu vreau de căpşuni, căpşunile sunt preferatele mele!
Nu se mai ştia exact cine ce voia aşa că i-am poftit în bucătărie, le-am pus pe masă trei borcane cu dulceţuri diferite, trei linguriţe şi teancul de clătite. Pe urmă am stat şi i-am privit, mâzgălindu-se până la urechi cu zemuri dulci.
După a doua clătită umplută după pofta inimii, Ana a oftat şi a zis:
– Cred că asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea!
Apoi a atacat îngheţata. La numai câteva zeci de secunde, Andrei a ţinut şi el să precizeze:
– E cea mai buculoasă zi din lumea mea!
– Dar asta nu e lumea ta, a spus Ana, înţeleaptă.
– Da’ a cui?
– A lui Băsescu.
– Cine e Băsescu?
– Nu ştii cine e Băsescu? E preşedintele ţării.
– Ei, hai să nu facem politică astăzi, totuşi, am intervenit în discuţie.
La a treia clătită, cu nădejde unsă cu îngheţată, au cedat pe rând.
– Eu nu mai pot!
– Nici eu nu mai pot!
– Eu mă duc la joacă.
– Şi eu mă duc la joacă!
Şi a reînceput iureşul. Cu burticile pline de clătite, lăptic cu ciocolată şi suc de îngheţată (îngheţată topită în lapte fierbinte), parcă au ajuns la o înţelegere secretă. Mi-au trântit uşa în nas şi şi-au văzut de ale lor fără alt arbitru.
Cu vreo douăzeci de minute înainte de ora stabilită pentru întoarcerea părinţilor, am făcut concurs de strâns jucării de pe jos. Apoi Irina a ales o carte de poveşti şi după încă o scurtă păruială pe tema “Eu stau lângă mami meaaaa!” am reuşit să citim despre Zâna Dinţişorului. Andrei ţinea de o margine a cărţii, Ana de cealaltă, iar Irina privea pozele de parcă acum le vedea prima oară.
Când mama lui Andrei a intrat în cameră, pâş-pâş, cele trei pisici tolănite în pat abia dacă s-au mişcat. Desigur, a urmat o negociere cu lacrimi: “Maaaai stăăăăm puţiiiiin, daaaa’ te looooog!” şi o rundă de sărituri pe saltea. Au ţopăit în pat, pe rând şi împreună, până când am spus: STOP! Ajunge. Mai sărim şi altădată.
Copiii au plecat pe la ora 19.00. Le-a plăcut. A fost una dintre cele mai bucuroase zile din lumea lor, cu jucării noi şi clătite cu dulceaţă, cu suc de îngheţată şi cu un motan cu ochi mari şi galbeni, care, până la un punct, le-a pândit orice mişcare.
Până la urmă, aşa ne-amintim şi noi ce simple şi ce uşor de făcut sunt bucuriile mici. Cât ai întoarce o clătită de pe o parte pe alta…