Cea mai curajoasă maşinuţă din lume

15 Jul 2009 by Ada

– Bună dimineaţa, Costică!
– Bună dimineaţa, Irina!
– Ai dormit bine, Costică?
– Daaaa, Irina.
– Şi ce-ai visat?
– Aaaa, am visat iar visul ăla cu şoseaua.
– Ăla cu semaforul?
– Daaaa, Irina!
– Mi-l povesteşti?
– Păi, se făcea că mami mă ducea la benzinărie…
– Şiiii?
– Şi îmi dădea să pap benzină d-aia buuuunăăăă, fără apă în ea… Şi pe urmă îmi punea şi ulei şi apăăă. Şi plecam pe o şosea cu 7 benzi! Şi nu era niciun semafor! Şi mergeam reeeepedeee, ca vântul şi ca gândul.
– Şi eram şi eu acolo?
– Daaa, Irina, şi tu, şi mami!
– Costică, dar cum ai devenit tu maşina noastră?
– A, asta e o poveste lungă.
– Mi-o spuuuui?
– Altă dată, Irina, că acum trebuie să mă concentrez la drum.
– Costicăăăă, nărăvaşule! Nu mai merge aşa de reeepedeee, Costiiică! Costiiicăăăă, nu eşti în visul tău, uite semaforul, Costică.

Discuţia asta avea loc acum o săptămână. Când am plecat spre Bran, după ce am ieşit pe E60, Irina a exclamat:
– Mami! I s-a îndeplinit visul lui Costică! A ajuns pe lună!
– Cine, mamă?
– Visul lui Costică!

Aşa cum probabil vă daţi seama, Costică e un Tico vechi, obosit. E un amalgam de piese noi puse pe o caroserie ruginită, pocnit nasol în bot de unul dintre proprietarii anteriori, revopsit, repus în circulaţie, pocnit iar. Are discuri de frână noi, amortizoare noi, ambreiaj nou, bloc de semnalizare nou, radiator nou, ştergătoare noi. Din păcate nu are aer condiţionat, macaraua de la două geamuri nu mai funcţionează, un far e ciobit, motorul ar trebui segmentat şi dacă stau bine să mă gândesc, lui Costică i-ar sta tare bine undeva într-o curte, cu umbră şi verdeaţă, ca să nu zic că mă bătea gândul să-l duc la Remat.
– Mami, dar o să-mi fie dor de Costică! Eu nu vreau să renunţăm niciodată la Costică. Eu îl iubesc pe Costică, maaaami!E cea mai curajoasă maşinuţă din lume, nu se sperie nici de tunete!
Sigur că-l iubeşte. În ciuda tuturor defectelor, Costică are o mare calitate: Costică vorbeşte. Are o voce ştrengărească, e drăguţ, e dispus să înveţe poezii şi să lălăie, visează şi îi plac poveştile.
Ei, câte din maşinile alea lucioase, dotate cu aer condiţionat şi dvd portabil ştiu să facă asta? Câte visează autostrăzi fără semafoare şi benzină fără apă? Câte ştiu să cânte “Podul de piatră s-a dărâmat” şi “un elefant se legăna”? Câte ştiu exact cum îi cheamă pe toţi fraţii lor gemeni? Câte îşi amintesc cum era la grădiniţa de maşini şi pe urmă la şcoala de maşini? Nu multe. Dar mai presus de toate, Costică e cea mai bună maşină din lume, pentru că e a noastră. Şi adevărul e ca alta n-avem.
Din păcate, ieri Irina a spus:
– Mami… Costică nu vorbeşte. Tu răspunzi!
– Vaaaai, Irina, ce jignire! a răspuns Costică, extrem de trist.
Apoi a tăcut. Şi a continuat să tacă şi azi dimineaţă. Eu mi-am petrecut seara gândindu-mă că fetiţa a crescut şi începe să sesizeze că de fapt cea mai curajoasă maşinuţă din lume e un cazan pe roţi, care abia se mai ţine, numai bun de casat. Şi am fost şi mai tristă decât Irina, pentru că mie chiar îmi place de Costică, aşa părăginit cum e el, mai ales după ce a mers brici pe serpentine.
Dar azi dimineaţă, Irina s-a plâns că nu mai vorbeşte Costică deloc cu ea, nu-i mai răspunde.
– Costică e trist. Ai spus că nu-l crezi că el vorbeşte cu tine. Tu ştii ce greu e pentru o maşină să vorbească pe limba oamenilor?
– Ba-l creeed! Costică, te creeed!

Costică a tăcut demn, până pe la Răzoare. Când Irina şi-a cerut scuze pe un ton atât de jalnic, că nu s-a mai putut abţine.
– Mbiiiine, mbiiiine… am să mai vorbesc cu tine.

Mă-ntreb dacă Irina a înţeles că pierde un prieten şi a ales să creadă în prietenul ei, Costică. Sau doar îmi face jocul. Mă mai gândesc.