Ceai de tei cu miere şi lămâie

2 Apr 2009 by Ada

Eu am un Înger care mă priveşte de departe şi care-mi dă uneori răspunsuri de bun simţ la întrebări altfel aparent complicate.
Mă gândeam în seara asta ce să-i ofer fiică-mii la cină.
Cremwursti? Nu-s prea sănătoşi. Omletă? Nu, e seară. Spaghetti am făcut ieri, deci pastele erau excluse. Roşii, brânză, şuncă… Nu, nu, nu.
Ceai. Cu pâine, unt şi dulceaţă, mi-a şoptit Îngerul.
Domnişoara era ocupată cu flota de raţe şi vaporaşe, care n-o prea ascultau, nu voiau să se scufunde de bună voie. Nu voiau, şi pace.
– Irina, cinci minute mai stai. În seara asta îţi dau pâine cu unt.
– Cu dulceaaaţăăă?
– Cu dulceaţă. Şi cu ceai.
– Nu vreau ceai!
– Ba daaaa. Îţi fac un ceai special, cum îmi făcea mie bunica mea.
– Biiiine.

M-am dus la bucătărie, să pun de ceai, să pregătesc feliile de pâine. Şi-n vreme ce apa începuse să bolborosească, mi-am amintit de ceaiurile din dimineţile copilăriei mele. Apoi de Ceaiurile Ioanei, de tei, cu miere şi lămâie, cele mai bune ceaiuri din lume, poate la fel de speciale că acesta, pe care l-am pregătit Irinei în seara asta.
Am pregătit ceaiulde tei cu frăguţe, l-am îndulcit cu miere, am pus şi-o feliuţă subţire de lămâie. Untul l-am pus puţin la microunde, cât să se înmoaie şi să fie uşor de întins. Am scos apoi din frigider dulceaţa de zmeură şi pe cea de cireşe amare. Şi când toate au fost pregătite, am luat odorul din cadă, înfăşurat în prosop, ca fluturele-n crisalidă.
În pijamale roz şi cu cozile proaspăt împletite, Pocahontas şi-a savurat cina, convinsă că soarbe un ceai foarte special, un ceai cu soare, uite, îl vezi? Vezi cum pluteşte pe apa roşie? E ca un asfinţit la mare, ţi-aminteşti ce frumos a fost la mare?
Şi-n vreme ce-o încântam, doar-doar şi-o bea tot ceaiul, gândurile mele se roteau în spirale largi spre toate acele lucruri simple pe care Irina mi le-a reamintit.
Mere cu biscuiţi.
Lapte cu zahăr şi miez de pâine albă.
Mere coapte cu scorţişoară.
Orez cu lapte şi vanilie şi scorţişoară.
Soldăţei cu caşcaval
Baloane de săpun zburând între blocuri.
Curcubee închise în lacrimi de cristal.
Coroniţe de salcie.
Ceaiuri din ceşti goale.
Şi pomul înflorit pe lângă care am trecut aseară.
– Ia uite ce frumos a înflorit, îţi place? am întrebat-o, urmându-mi drumul.
– Stai, mami! Opreşte-te puţin.
– Ce s-a întâmplat?
– Vreau să-l privesc.

Mulţumesc, Irina. Mulţumesc, Îngere.