“Ceva bun”
De la o vreme, în special la ceas de seară, mă apucă aşa un dor nelămurit. Aş vrea ceva. Dar nu ştiu ce. Ceva bun. E de-ajuns să rostesc această formulă, “ceva bun”, pentru ca un anume personaj foarte important în istoria mea recentă şi personală să treacă printr-un proces subit de transfigurare.
La început, “ceva bun” însemna Chio Chips cu smântână şi ceapă. Evident, pe o rază de 2 kilometri în jurul casei noastre, nu existau decât cartofi prăjiţi Lays – în toate combinaţiile posibile. Cu mărar, cu usturoi, cu caşcaval, cu smântână… Câte o pungă din fiecare a fost depusă ca o ofrandă în faţa mea, ofrandă însoţită de o privire îndelungă, doar doar oi zice “da, lasă că-s buni şi ăştia”. Cei cu mărar şi castraveţi muraţi sunt crunţi, nici nu merită să-i încercaţi. Am zis, asta e, nu există Chio Chips, ce pot să fac. Am nimerit însă la un moment dat într-un Mega Image, unde am dat iama în rafturi şi mi-am făcut o provizii de 4 pungi de Chio Chips cu smântână şi ceapă, să am, să fie…
Ajung acasă, desfac punga, iau doi cartofi şi-i muşc cu poftă… Declicul din mintea mea a fost instant. Nu, nu pe ăştia îi căutam. Nu era nici gustul potrivit, nici textura, nici culoarea, nici mirosul, nu, nu era ce-mi trebuia mie, nu era destul de bun şi pace. De fapt, mi-am adus aminte, mie Pringles în cutie verde îmi trebuiau şi nicidecum Chio Chips. Chio Chips au decăzut din postura de “ceva bun”.
A urmat criza Salatei de Boeuf. O criză declanşată de dr. G. Da, pentru că e specialist în crize, nu de alta, încerca el să mă convingă că am pofte, chit că nu recunosc, ştia din experienţă personală. Doctore, nu cred în pofte, astea-s mofturi, am râs eu din emoticoane. Aş, aşa zicea şi nevastă-mea, până i-am adus un pepene şi pe urmă a mâncat doar pepene trei luni. Nah, nu vreau pepene, merci. Da, zice el, hotărât, ia stai să-ţi povestesc ce omletă îmi fac acum, cu mozarella şi cu şuncă. N-ai noroc, doctore, mozarella şi şuncă am servit la micul dejun. Eeeee, nu se lasă berbecul, dar ştii ce i-a mai plăcut extraordinar de tare nevesti-mii? Ce? Salată de Boeuf.
Repet. Nu cred în pofte. La Irina NU am avut pofte. Sau cel puţin nu-mi amintesc să fi avut. Dar când am văzut scris “Salată de Boeuf”, parcă mi s-a aprins un beculeţ în cap. Simţeam gogoşarul, castravetele murat, maioneza acrişoară şi morcovul dulce, pieptul de pui şi mazărea, toate aromele alea îmi dansau pe papilele gustative şi apa curgea în cascade în gura mea. Iată, în sfârşit, am aflat ce ar putea fi “ceva bun”! Te urăsc, i-am zis. Ştiu, a răspuns. Sună-ţi bărbatul şi cere-i salata de Boeuf. De unde Dumnezeu să aducă Salată de Boeuf, zic eu, împăciuitoare, dar uşor panicând, beculeţul din capul meu deja emitea pulsiuni de lumină. Treaba lui, nu te interesează… a răsucit G. pisica prin aer şi apoi a mai zâmbit de trei ori şi conversaţia noastră s-a încheiat.
A durat două săptămâni până când mi-am adunat resursele necesare să îmi confecţionez Salata de Boeuf. Am o răbdare infinită când e vorba de tocat mărunt legume, după ani de zile de practică în bucătăria mamei. Ca un chinez bătrân ce pictează boabe de orez, aşa am stat şi am tăiat pătrăţele, pătrăţele toate ingredientele care aveau să-mi stingă becul din cap. Am adăugat maioneza şi m-am pregătit să mă arunc în castronul cu salată. La prima lingură gustată mi-am dat seama că e o eroare să te bazezi pe maioneza din comerţ, dacă tot faci efortul de a toca atâta amar de legume, pune mâna, doamnă scumpă şi fă-ţi maioneza manu propria. Nu, nu mi-a mai trebuit nici Salata de Boeuf. A treia criză pe listă a fost mai cruntă.
Oana e prietena mea de mulţi ani. Aşa de mulţi, că nici nu-i mai număr. Ea a fost printre primele persoane care au aflat că voi mai avea un bebe, cu toate că încă de prin ianuarie calcula ea că prin septembrie, cam aşa, sigur voi fi iar kinder cu surprize. Nu ştiu ce inimă a avut să-mi spună într-o seară că face papanaşi. Beculeţul din creier s-a trezit brusc, la început a pâlpâit, pe urmă a-nceput să lumineze ca farul de la Constanţa. Probabilitatea ca eu să fac vreodată papanaşi la mine acasă e zero. Zix! Zero! Pentru că n-am hotă, nu se aeriseşte cum trebuie decât dacă deschid uşa apartamentului şi geamul de pe hol sau sacrific camera de zi şi las mirosul de prăjeală să se lăfăie pe canapea. Nu mai zic că n-am făcut în viaţa mea gogoşi. În sadismul ei, Oana avea şi poze la reţetă. O, zei! Dulceaţă de afine amestecată cu smântână, turnată peste aluat dulce auriu crocant fierbinte… Culorile, mirosurile, textura dansau prin gândurile mele şi o firmă luminoasă pulsa veselă “papanaşi, papanaşi, papanaşi”. De data asta am pus mâna pe telefon. N-avea sens să cer papanaşi, era ok şi gogoşi, le puneam eu tot ce le trebuia. Vreau gogoşi. Cum gogoşi!? Ai înnebunit? D-alea prăjite în ulei vechi de o mie de ani? Nici nu te gândi. Ţi-aduc altceva, zi-mi ce. Nu şi nu, gogoşi, şi iar gogoşi. Oanei i-a crăpat laptopul, aşa că a continuat sadismele şi m-a sunat să-i dictez reţeta. Deja înotam în propriile mele gânduri, pluteam pe valuri cu un colac de papanaşi în jurul creierului.
Se face seară. Bărbatul şi copilul se întorc acasă. Să-mi zici ce-ţi aduce, zisese Oana, râzând în pumni. Mi-a adus. Nu gogoşi, plăcintă cu brânză, bulgărească, de-aia coaptă în tavă rotundă, care în condiţii normale mi s-ar fi părut genială. Astea nu-s gogoşi, am zis pufnind. Gogoşi nu-ţi cumpăr, nu te mai alinta, mai bine-ţi fac eu gogoşi. Nici nu se pune problema, se-mpute casa, distrugem canapeaua. Atunci nix gogoşi.
Nu, nu m-am dus la restaurant nici după gogoşi, nici după papanaşi. Dar la ultima plimbare în Herăstrău, aerul nu mirosea doar a frunze ude şi a toamnă, graţie unei tonete de Gogoşica Fiţoşica, plasată strategic gard în gard cu Muzeul Satului, învălătucind pe un horn miros de cocă aurie dulce cu toping de ciocolată şi de zmeură şi de alte bunătăţi. Am trecut demnă pe lângă tonetă. N-am cedat. Argumentul cu uleiul răsprăjit a funcţionat.
Am uitat de papanaşi şi de gogoşi, într-o seară când am nimerit la City Grill. Aveau pastramă. Şi must. Şi murături. Şi sarmale. Şi le voiam pe toate. Dar pe toate. Acum. Must n-au mai avut. Ne-am ostoit poftele (comune, de data asta) cu câte o porţie de sarmale şi o jumătate de pastramă, atât de sărată că a trebuit s-o înec într-un pahar de vin roşu, sec, sec ca Bărăganul în plină vară. Pe drumul spre casă mi s-a făcut rău, evident, ceea ce m-a lecuit pe veci de pastramă.
După excursia la ţară ne-am întors cu o plasă plină de gutui bio, nestropite, proaspăt aterizate pe jos şi recuperate în grabă, să nu le ciupească onor găinile, care atât aşteptau. Tot drumul m-am văzut făcând peltea de gutui, aurie, dulce-acrişoară, am rememorat toate experienţele mele din copilăria mică în bucătăria bunicii, expertă în peltele. Am ajuns la domiciliu, le-am pus pe un raft şi uitate au fost. Din cauza a trei cutii de Pringles pescuite din benzinărie, devorate la ore de care mi-e ruşine să-mi amintesc… Azi, când Pringles nu mai reprezintă o provocare, mi-am amintit de gutui. Le-am luat cu tot cu plasă şi mi-am făcut fericiţi colegii. Câte una, aşezată cuminte pe birou, fără alte comentarii. Pe a mea încă nu am tăiat-o. Luminează dintre cd-uri, îmbrăţişată protector de căştile mele profesionale. Dar alături, mâinile tuturor miros a gutuie şi lor parcă le zâmbesc puţin ochii, deşi doi copii şi-au ţinut mama trează azi noapte, iar burlacul echipei a privit gutuia cu neîncredere…
Stau şi mă mir de mine şi de luminile mele din cap. Acasă situaţia s-a mai relaxat, când spun “ceva bun” deja am de unde alege. Acum am trei borcane de murături, puse de Gabica, ale mele, nu le împart cu nimeni. Am varză murată în frigider, am legume gata tocate pentru următoarea Salată de Boeuf şi pe cuptorul cu microunde se lăfăie cutiile de Pringles. Am rezolvat şi cu papanaşii. Mi-a promis Oana că-mi trimite cu DHL-ul. Mai am o singură problemă. Adi Hădean găteşte zilnic. Dar zilnic. Şi numai chestii exotice. Am umblat după puiul lui fericit prin 3 pieţe, aşa de frumoase poze a postat pe site, de nimic n-a putut să mă calmeze până n-am reprodus reţeta.
Deci, doamnelor, pe la câte săptămâni ziceaţi că trec poftele?
Related Posts
Tags
Share This
Nici eu n-am crezut in pofte, pana intr-o dimineata cand – plecand spre job – am simtit pe casa scarii miros de mancare de varza cu carne… Am inebunit!
Nu stiam de unde vine, cine gateste asa ceva la 8 dimineata, nu-mi cunosteam vecinii, asa ca mi-am infranat in ultimul moment disperarea de a bate la usi si a cere… 🙂
Dar am mers la birou si cum s-a facut ora pranzului am fugit la primul restaurant ce-l aveam la indemana si am mancat o portie cat mine de mare… Iar seara, acasa, mi-am mai facut o oala plina… prima dintr-un sir fara numar; cred ca am mancat zeci de kg de varza cu carne in cateva luni de sarcina! 🙂
Varza a la Cluuuuj?
eu nu sunt insarcinata, am insa pofte tot timpul. in schimb acum, citind ce ai scris, am o greata:)))
eu am poftit mai mult decat normal la cirese. mancam cirese pana mi se taia respiratia. fara gluma, intram in panica, ma ridicam si incercam sa respir cat mai bine.
sarcina cu pofte moderate iti doresc in continuare!
Ai ca nu am scris gretos! Cirese. Mmmm, no, tx:) multumesc de urare, acuma depinde ce intelegem prin “moderat”:D
Cirese, o doamne … nu vreau sa-mi amintesc!!! Cu Maria in burta am devorat zeci de kg de cirese. La 19$ pe kg! :(( Ca era iarna in Australia si erau din alea americanesti, de supermarket … ce conta, muream numai cand le vedeam, simteam ca ma scurg si pic acolo jos daca nu mananc macar una! Partea proasta era ca tot ce mancam vomitam, deci inclusiv ciresele mele alea scumpe ajungeau down the toilet. 🙁 Al meu glumea, zicea ca muncesc numa ca sa am cu ce plati ciresele … 🙂
Evident, Maria este mare fan cirese. Avem doi in curte si de cinci ani n-am gustat o boaba … daca nu le halesc pasarile inca dinainte sa se coaca, le vin de hac urechelnitele (!!!!). E ceva … nu pot spune cat sunt de infuriata! Anul asta am zis ca las naibii orice bio deoparte si stropim pomii, numa sa gustam si noi cateva cirese, cel mare e plin plin plin!
Cu celelalte doua sarcini n-am poftit prea tare, cu Anna mi-aduc aminte ca eram innebunita dupa muraturi (care-mi faceau cat se poate de rau, deci … nu) si cu Catrina la … tuica, nene, rachie, palinca, ce naiba o fi fiind, avem un ungur aici din Ardeal care se ocupa ilegaliceste cu trebsoare din astea, “romanu’ Gyuri”, celebru, fireste … noi ii duceam prunele si piersicile care ni se stricau, din exces … primeam la schimb sticle cu lichid auriu … si normal, nici d-ala nu puteam. 🙂
De bauturi nu poftesc… Raman cu ochii dupa flori in schimb. Am cerut tufanele si n-am capatat, am rabdare, mai astept. S-aude, acolo jos la cazane? 😀
m-ai facut sa zambesc. eu sper ca voi semana cu mama, altfel viitorul tata (pe care nu-l cunoasc inca) o v-a imbulina (tot mama zice asa). oricum o v-a imbulina, dar copilul nu v-a fi in pericol. 🙂 singurele perioade din viata mamei mele cand n-a avut niciun fel de pofte a fost in timpul sarcinilor. in rest mereu pofteste la ceva bun.
acu’ cativa ani, a doua zi de Paste, cu masa plina de bunatati ea poftea la mici, ca-i vazute pe eticheta de pe borcanul de mustar. in ziua urmatoare, tata, ca un sot model ce se afla, facea un gratar cu mici. cu poftele mamei mele nu se joaca nimeni.
si eu is la fel.
mie imi plac chipsurile de la orice firma, numa’ sa fie simple, doar cu sare.
sarcina usoara si un bebe sanatos.
si fa-ti poftele. 🙂
eu zic sa nu confundam farurile din capul meu cu alinturile. Problema nu e ca daca nu primesc instant ce mi se nazare, pierd copilul. Nici vorba. Problema e becul. Se aprinde si sta aprins. Si ma trezesc noaptea gandindu-ma la… x sau y sau z. E ceva compulsiv. Dupa cum se vede si din povestea mea, pot trece si saptamani pana capat obiectul dorintei, dar remarcabila mi se pare tenacitatea creierului care nu se lasa pana nu obtine ce vrea.
ps. mi-e pofta de salata de beuf de vreo luna. n-am gogosari si n-am chef sa cumpar ca mi-a trimis mama cateva borcane, dar is la fratelo (el a fost curierul) si nu mi le-a adus.
cand fac, te chem la mine. eu fac maioneza manu propria, cu lingura de lemn, nici macar la mixer. (sa nu uit ca-ti place cu mazare; ca eu nu prea pun).:)
:)) Merci frumos, acu am provizii, da daca faci, ia o lingura si in cinstea mea! Fara mazare, daca nu obisnuiesti!
never, daca esti un om normal……. desi poate ar trebui….
ultima data cand am fost la supermarket am ravnit la o punga de zahar….. din cauza de restrictii legate de dl cantar!!!!
La Irina ma alintam cu Ecleroaie de la cofetaria Piticot. Dar era doar un alint. Cu zaharurile n-am probleme, dupa ani de zile de diete dulciurile si ciocolata nu mai inseamna nimic. Dar acriturile si saraturile, well, that’s another story.
deci s-a ales prafu’ de poftele tale:-))) la papanasi, insa, imi asum doar jumate din vina. ailalta jumate iti apartine 😀 se pare ca sarcina declanseaza si hormonul ‘curiozitatii peste masura’:-) m-ai chestionat cu sadism cand am cedat si ti-am spus despre dansii papanasii:-))
Pai sigur, de ce sa recunosti!
E naspa. Gravidele moderate n-au pofte, ci fixatii. Adica li se puna pata pe ceva si mananaca fara numar, luni la rand. Vezi pepenii doamnei G sau varza cu carne a Carlei. Sau sendvisurile de la OMV pentru care eu traiam o zi intreaga.
Matale esti intr-o situatie…Hmm. Ai schimbat “ceva bun” de trei ori pina acu. E grav. Cand citeam de papanasi, ma gindeam sa-ti aduc io. Pina la sfarsitul textului, iti trecuse deja. Dar am inteles ceva: never, ever sa nu vorbesc de mancare cu tine, ca nu se stie niciodata ce-ti fac.
Te pup cu drag, miss poftitza 🙂
Adu-mi papanasi. Daca asta te face sa vii pe la noi, vreau papanasi! Repede:)
🙂
Nici macar nu m-am complicat cu varza a la Cluj… mie mi-a fost pofta de mancarea clasica de varza scazuta, cu carne de porc in ea… si cu un toping generos de smantana deasupra, in farfurie, ciupita la limba si cu un ardei iute murat… Toata sarcina am mancat cel putin saptamanal, cu oalele… 🙂
Ah, poftele astea…
La tine e epopee adevarata!
p.s. Papanasii… noi, adica banatenii (ca io mi-s din Banat, de loc) ii numim papanasi pe cei facuti cu branza dulce, fierti si dati prin pesmet cu zahar (ca si gombotii cu prune)… chestia aia de care zici tu pentru noi sunt gogosi toata ziua. 🙂
eu papanasi fierti n-am mancat. dar mi-ai dat o tema noua… Galuste cu prune :))
de salata beuf mi-ai facut mie pofta, sambata asta fac de mancare, am zis!
pofte cand eram gravida n-am avut, doar o preferinta exagerata pentru acrituri, muraturi, sarat…si prea mare pofta de mancare 🙂
te imbratisam cu drag !
😀 pofta bunaaaa!
No, daca se da lumea cu parerea, ma dau si eu 🙂
La Flavia n-am avut pofte, asa am zis si eu, “mofturi, draga, mofturi”. La Ilinca, pfui… cum imi trecea ceva prin cap, trebuia sa prestez (mai degraba, decat sa cumpar). Ardeiul copt a fost printre prioritati, ardei iute si ciocolata (bine, ciocolata e mai mult meteahna de-a mea de oricand, nu doar din perioada graviditatii). Pe altele nu le mai numesc, sa nu-ti dau idei.
Papanasi nu stiu sa fac (nu mi-au iesit si nici n-am chef sa mai incerc). Gogosi, da. Daca vrei, ma ofer sa-ti trimit cu draga inima (inimioare, floricele, braduti, pestisori – pe poftite), numa’ spune. Am ajutor de nadejde (atat asteapta Flavia), deci nu-i nicio greutate.
Si tot legat de papanasi, am mancat o data in Bucuresti la un restaurant “La mama” (?!) sper sa nu ma insele memoria cu numele, buni rau, cum spui tu cu dulceata, cu smantana. Insa nu-ti pot da prea multe coordonate asupra restaurantului, ca nu-s fan si nici cunoscatoare a Bucurestiului.
Te imbratisez cu drag!
Aurelia, avem un “La mama” la coltul strazii. Dar nu-mi vine sa iau papanasi de restaurant. Eu sunt cuminte, astept sa vina Oana sa imi faca. Asa a promis! Iti multumesc pentru oferta generoasa, dar nu accept gogosi decat livrate personal de manutele Flaviei:) Deci, cand veniti la Bucuresti, suna-ma, sa fac o carare printre jucarii, sa aveti pe unde pasi.
Aoleu, si nu ai trecut decat de primul trimestru, ce te faci tu cu inca doua? Si numai chestii una si una, sanatoase toate: chipsi, salata de vita, papanasi… Ca sa nu ma zic de Gogosica aia ce sta in toate parcurile: eu numai cand trec pe alee mi se face rau de la miros. Si trec la distanta de ea tocmai din pricina asta. Daca o pot coti pe alta alee o fac cu draga inima.
Auzi, dar la niste tarte din alea de la cofetaria de vis a vis nu poftesti? Din alea cu ciocolata si nuci, preferatele mele? NU poftesti? Nu-i nimic, poftesc eu, nu-mi aduci si mie cateva? Glumesc, desigur!
Ti-aduc, ti-aduc:) Chestii sanatoase, pe care in mod obisnuit nu le-as ravni, ai dreptate. Nu stiu ce-o sa ma fac, e bine ca m-am prins ca dupa ce capat obiectul dorintei, nu ma mai intereseaza.
Multumim de invitatie, daca toate-s bune si frumoase (a se intelege, sanatoase), poate venim la o lansare de carte!
Pofte… sanatoase iti doresc!
p.s. Cred ca tin pana la sfarsitul sarcinii (la mine asa a fost)!
Aaaaa cu lansarea suntem in suspans nitel. o sa dau eu vesti cand le-oi avea. PS-ul tau e descurajator:)
Aoleu,cu gogosile astea mi-ai adus aminte de pofta mea de merdenele:))))Mancam pe ascuns !Si un cate un borcan de castraveciori in otet pe post de masa de pranz.Ce vremuri:))
La mine au trecut starile astea pe la 14 saptamani la a doua sarcina.
In orice caz,iti urez sa nu ai pofta de apa de izvor la ora 2 noaptea ,in rest se gasesc de toate:))))O sarcina usoara in continuare iti doresc!