Ciao, Italia: Cum am plimbat bicicleta prin Ferrara

8 Oct 2012 by

Am rămas datoare cu finalul poveştii despre Ferrara. Aşa cum am scris, obosisem deja de atâta bătut oraşul cu pasul şi dacă tot hotelul meu de mii de stele le oferea gratuit oaspeţilor câte o bicicletă – cu condiţia să o returneze până la ora opt, de teama bandelor de hoţi de biciclete ce operează la adăpostul întunericului – mi-am zis că ar fi cazul să profit de ofertă.

Dar nu se potriveşte socoteala de la hotel cu aceea din târg. Pentru că trebuia să ajung la oră fixă într-un loc în care nu mai fusesem şi pentru că oricât de bine m-aş pricepe eu să citesc hărţi – chiar şi pe cea tipărită aiurea din programul festivalului – mi-e greu să fac asta din şaua bicicletei. Aşa că mi-am luat bocceluţa şi am pornit per pedes apostolorum spre Chiostra San Paulo, undeva, în Ferrara, pe dreapta.

Am ajuns la timp, am reuşit să-mi fac doar parţial treaba – asta pentru că fiind la un festival de jurnalism, vorbitorii erau în marea lor majoritate jurnalişti şi ştiţi ce, jurnaliştii ăştia n-au pic de bunăvoinţă, cum şi-au terminat speech-ul, cum au tăiat-o, nu stau neam să dea şi ei un interviu. Şi de acolo, dragi prieteni, ia-o pe jos, drăguţă Andree, spre Muzeul de Arheologie, undeva şi mai încolo decât Ferrara pe dreapta. Încă am febră musculară.

Dacă vreodată vă trece prin minte să-i invidiaţi pe ăştia de bat Europa la congrese şi festivaluri şi alte asemenea manifestări, vă rog eu, nu-i mai invidiaţi. Eu, una, n-am avut vreme nici să stau la masă, nici să beau apă, nici să merg unde regele merge singur, de dimineaţa până seara. Laur m-a certat mereu. Dar a meritat, măcar că m-am întors poate un pic mai luminată la cap şi cu o impresie foarte frumoasă despre tineretul italian care nu seamănă deloc cu ce-mi aduc eu aminte despre foştii mei studenţi.

Am aflat lucruri foarte interesante despre fotbal (Eh… nici eu nu mă aşteptam, jur!) şi despre identitea europeană şi despre ce ne face să fim sau nu europeni, ce ne uneşte şi ce ne desparte. Cât aşteptam acum să ni se dea undă verde pentru decolare, m-am tot gândit dacă are sens să vă povestesc teoria mea personală despre noii atinganos ai Europei, poate ar merita să discutăm puţin despre asta.

Şi se făcuse cam de ora 19 şi eu eram în centrul de presă care se închidea la nouă şi cablul meu de alimentare zăcea frumos pe măsuţa de la hotel. Mi-am dat seama că n-aveam nici o şansă să termin ce aveam de lucrat pe baterie, aşa că mi-am făcut curaj şi am împrumutat bicicleta Giuliei, o blondă foarte faină care se ocupa de jurnaliştii locali. Doar că Giulia asta este cu un cap mai înaltă decât mine (ok, recunosc că nu e greu pentru mai nimeni să fie mai înalt ca mine) şi picioarele le are până la gât, aşa cum le şade bine italiencelor, care vra să zică şi bicicleta dânsei era pe măsură. Pas de mergi pe bicicletă, în deja întuneric, printre sutele de oameni care altă treabă n-aveau decât să se plimbe pe stradă, brownian, fără nici un fel de logică în mişcare.

După ce era să cad de trei ori de pe înalta bicicletă, mi-am pus pofta de pedalat în cui, m-am dat frumos jos şi am mers pe lângă bicicletă până la hotel, spre deliciul şi uşurarea celor ce mă văzuseră străduindu-mă complet caraghios să îmi menţin echilibrul.

M-am întors în cele din urmă la centrul de presă, cu cablul şi telefoanele-mi în coşul bicicletei, am parcat-o în curtea universităţii şi mi-am văzut de treabă până s-a arătat Monica, mai puţin blondă, dar la fel de înaltă, cu coşul de gunoi în mână, strângând ostentativ hârtiile lăsate de cei de dinaintea mea pe masă.

Aş vrea să vă spun că aşa s-a încheiat treaba mea jurnalistică la Ferrara, sâmbătă, pe la ora nouă şi ceva, şi că am avut apoi patru ore în dimineaţa de duminică să mă plimb şi să cumpăr cadouri pentru cei dragi, dar nici pomeneală.

Mi-am petrecut sâmbăta seara pe străzile Ferrarei, într-o mulţime greu de imaginat chiar şi pentru mine, care-s obişnuită cu mulţimile. Am sfârşit într-un restaurant unde m-a întâmpinat o doamnă drăguţă ce mi-a vorbit într-o engleză impecabilă. O femeie de o amabilitate încântătoare, cu un aer atât de familiar, că nu m-am putut abţine să n-o întreb, cerându-mi înainte scuze, dacă o va deranja întrebarea mea: Are you Romanian?

Nu, nu era româncă, era moldoveancă. Şi mi-a zâmbit aşa de fain şi a stat un pic de vorbă cu mine, că mi-a mai trecut un pic senzaţia cumplită ce mă încearcă de fiecare dată când sunt singură într-un oraş străin: aceea că sunt invizibilă, că nu depăşesc cu nimic condiţia muștei pe tavan şi că trec peste tot, prin toate lumile astea pe care mi-e dat să le văd, ca gâsca prin apă, fără să se lipească de penele mele nici un strop din balta pe care plutesc.

Îi e bine, are patroni cumsecade, e de cinci ani în Italia şi-i convine. Asta pentru că-n Moldova nu se găseşte de lucru, iar aici face mai mult de o mie de euro pe lună şi are mai multe drepturi şi asigurarea de sănătate îi e bună. Are ea şi colege românce, sunt vreo două din Braşov şi una din ele chiar a stat un an şi jumătate acasă, în concediu medical, cu salariu plătit de patronii cumsecade, fără taxe ajungea la o mie de euro în cap…

Nu ştiu cum o cheamă, dar o găsiţi la Leon d’Oro, în piaţa Municipale din Ferrara. A fost o gură de aer şi de veselie şi de optimism pentru mine, epuizată de oboseală şi moartă de foame şi de dorul de casă.

Duminică dimineaţa a fost totul contra cronometru. De la trezitul de dimineaţa, strâns bagajul, micul dejun, apoi fuga, fuga pe jos, la Chiostro S. Paulo, iar, pentru un ultim interviu important, cu o persoană importantă, nu spui cine, dar cam şefă peste organizaţia pe care am reprezentat-o la Ferrara.

Nu vreţi să ştiţi cum am alergat până la hotel şi ce puls aveam când m-am oprit la Cofetăria din colţ, de pe Adligieri, să cumpăr câteva mandorline pentru fete, să nu zică Irina că n-a primit nimic dulce… Un domn drăguţ m-a văzut uitându-mă la ceas şi mi-a cedat bonul lui de ordine, cu o galanterie pe care o voi identifica de acum cu Italia provincială.

Am alergat la gară, chiar am alergat, am plecat val vârtej din hotel şi am spus multe cuvinte necuviincioase la adresa peroanelor italieneşti, la care nu poţi ajunge decât urcând şi coborând cu valiza în mână prea multe trepte, mai ales când e şi zece şi trenul tău pleacă la şi cinci.

Acum am să admir peisajul, mi-am zis. N-am să vorbesc cu nimeni şi am să mă uit pe fereastră. Asta pentru că la venire am reuşit să pălăvrăgesc tot drumul de la Roma la Florenţa cu o americancă foarte simpatică, profă pentru copiii cu nevoi speciale, pensionară, dar încă suplinitoare în orăşelul ei numit, cum altfel, Oxford. Era aşa de interesată de sistemul românesc de învăţământ (ahahahaha! Există oameni pentru care acest exotic subiect e chiar pasionant), că nu m-a lăsat inima să nu-i explic şi de la ce vârstă încep ai noştri şi câte vacanţe au şi cum e cu educaţia despre ştiinţele naturii, muzică şi arte plastice şi tot comparând sistemele am ajuns la concluzia că, incredibil, nu-s nici aşa diferite şi nici neapărat unul mai bun decât celălalt. Amen.

Am să admir, deci, peisajul, mi-am zis şi m-am uitat cu speranţă pe fereastră. N-am apucat să-mi termin gândul că am şi intrat în tunel. Şi din tunel în tunel, iată-mă la Roma, dar nu în gara Termini, ci în altă gară, un fel de Basarab, unde am fost prizonierii semafoarelor preţ de vreo 40 de minute. Enorm, când călătoreşti atâtea ore într-un tren deloc comod.

 

Ei, şi-acum urmează o declaraţie de dragoste.

Ştiu că nu las impresia asta, dar sunt din fire uşor îngrămădită. Am nevoie de hărţi, de indicaţii, eu trebuie să ştiu exact pe unde o iau, cum ajung acolo, ce puncte de reper am pe drum. Nu ştiu dacă aşa sunt berbecii în general, posibil să fie doar natura mea personală, genetica pe care am observat-o transmisă şi la fiica mea cea mare…

De aceea, cât am stat la semafor, am avut vreme să intru în panică. Oare cum se chema hotelul? Belvedere? Şi strada? Cavo? Cave? La naiba, de ce oi fi băgat eu folia aia în valiză, de ce n-oi fi scos eu hărţile şi de ce nu mi-oi fi scris măcar într-una din trei agende pe unde naiba s-o iau şi cum se chema hotelul şi ce număr avea rezervarea…

Nu vreţi să ştiţi ce cuvinte frumoase mi-am adresat eu mie însămi.

Dar, vedeţi, eu m-am măritat cu un inginer. Care înainte să plec, mi-a tipărit orarul trenurilor în zilele de călătorie, rezervările de avion şi pe cele de hotel, iar eu, la cinci dimineaţa în ziua plecării, tipăream hărţile spre hotel. Ce folos. Erau toate, toate în valiză şi valiza deasupra, în compartimentul special şi eu înconjurată de trei americani (adolescenţi, după cum s-au jucat tot drumul pe iphone, ba biluţe, ba pacpac, ba table) cam cât casa aşa. Eram deci în triplu prizonierat: la fereastră, fără hărţi şi fără undă verde de la semafoare. Sunt sigură că există un nume şi pentru tipul ăsta de claustrofobie.

Aşa că am pus mâna pe telefon (mulţumesc lui Dumnezeu pentru roaming) şi am trimis sms către iubitul meu.

Aşa am primit numele hotelului – nicidecum Belvedere, ci Mediterraneo – numele străzii, numărul rezervării şi indicaţii precise ca să ajung la adresă.

Când am citit „hotelul e foarte aproape, cum ieşi din gară faci stânga, e piaţa X şi de acolo mergi drept înainte şi ajungi.” mi-au dat lacrimile. Asta pentru că, fără să-i fi spus cât de dezorientată sunt, a ştiut exact ce informaţii să-mi dea şi m-a făcut să mă simt în siguranţă. Aşa am ştiut încă o dată că am ales bine.

Desigur, tot cu GoogleMaps în mână am ajuns la hotel, nu întrebaţi de ce, răspunsul oficial e că îmi plac mult hărţile.

Cam asta e povestea mea din Ferrara. Mâine am să vă povestesc cum e să te uiţi la Roma de sus.

Ci vediamo!

4 Comments

  1. Mihaela

    Domna din Oxford a fost draguta, ca orice englezoaica. Nu ar spune niciodata ca ceva nu e bine.

    • Nu, de obicei cand ceva le pute stiu ca zic that’s really interesting…
      Dar dansa era din Oxford USA.

  2. Mihaela

    Am inteles. Scuze. Ma si miram.

  3. Ce mi-a placut, parca as fi scris eu, mai ales ultimele paragrafe! 🙂 Evident, mai putin despre partea cu profesia, dar restul … cred ca exact asa as fi scris, daca as fi mers acolo, si daca as fi avut talentul tau scriitoricesc 🙂
    Abia astept sa citesc si finalul!

css.php
Privacy Policy