Ciao, Italia: Fontana di Trevi şi vorba veche cu “ai grijă ce-ţi doreşti”

10 Oct 2012 by

Când Irina avea vreo trei ani şi jumătate, mi s-a năzărit mie (probabil din pricina reclamelor pe care le tot vedeam prin oraş) că n-ar fi imposibil să ne urcăm într-o bună dimineaţă într-un avion Wizz Air şi să tragem o fugă până la Roma. Asta mi se părea mai realizabil decât o vizită la Disneyland, pe care o tot amân de când tata s-a apucat să-i promită că la vară o duce la Paris, la castelul desenelor. Ceea ce nu s-a mai întâmplat, din varii motive, deşi au trecut suficiente veri de atunci.

La Roma, ce să faci cu un copil la Roma? Eh, ce întrebare bună, acum că am zărit-o cu ochii mei, chiar că nu ştiu ce ai putea face cu un copil de 7 ani la Roma, că de istorie nu-i pasă, de curentele de arhitectură nu cred că are sens să-i povesteşti, până la urmă, ce e la Roma?

La Roma e Fontana di Trevi. Cea frumos curgătoare şi de dorinţe îndeplinitoare. Îţi pui dorinţa, arunci bănuţul şi puf! dorinţa se împlineşte. Avea patru ani şi atunci totul părea magic, posibil, realizabil, dacă nu pe căi cinstite, sigur se putea aranja ceva cu un pic de magie. A trecut însă timpul, au intervenit tot felul de evenimente în vieţile noastre: divorţul, mutările, Laur, Lia, botez, nuntă, şcoală şi toate au împins plănuita noastră excursie la Roma spre puţin probabilele calende greceşti.

Închipuiţi-vă, deci, ce furtună trebuie să fi fost în sufletul Irinei când a aflat că plec la Roma singură, fără dânsa. Ce argumente mi-a adus, ce de pledoarii mi-a ţinut dimineaţa, pe inima goală, nu mâncam, nu beam şi ea începea să mă ţăcăne: Dar mi-ai promis! Da’ ia-mă şi pe mine. Stau cuminte într-un colţ. Când tu ai treabă, eu te aştept pe hol. Dar de ce copiii n-au voie. Dar, dar, dar…

I-am explicat cât de frumos am putut că nu stau în Roma decât câteva ore şi că am să  mă duc în recunoaştere, să văd pe unde să o luăm când vom merge de adevăratelea împreună la Roma, într-o zi, imediat ce are mama bani şi pentru asta.

După turul de două ore pe deasupra Romei, din care am rămas doar cu frânturi de imagini şi o mulţime de fotografii cu monumente, m-am trezit din nou pe trotuarul de vis-a-vis de gară, cu o vedere a fântânii în mână, întrebând din om în persoană pe unde o iau să ajung la asta din poză. Asta după ce domnişoara ghid încercase să mă convingă că Triton şi Trevi sunt una şi aceeaşi fântână, deşi eu ştiam clar, că văzusem poze şi avem şi magnet pe frigider cu ditamai fântâna, cu cai şi nimfe, nicidecum cu delfini. Mi-am zis că poate nu vorbesc eu suficient de clar, aşa că am cumpărat vederea cu 50 de eurocenţi şi am trecut la limba gimnastică. Un ospătar indian mi-a zis că dacă o ţin drept pe strada asta, în 15 minute ajung acolo sigur, sigur. I-am zâmbit şi i-am promis că dacă nu găsesc Fontana di Trevi, mă întorc să-i povestesc că n-am găsit-o. Păi, signora, mai întrebaţi dumneavoastră şi pe alţii, dar eu vă zic că sigur e la capătul străzii.

Signora, prego, dove e Fontana di Trevi?

La giu! Tot înainte şi pe stânga.

“La giu a” însemnat cam distanţa de la Piaţa Unirii la Casa Scânteii, pe care am parcurs-o la pas, întrebând din când în când, citind tăbliţe şi blestemând din nou în mintea mea permisul de vacanţă de la Orange, care pentru 11 euro nu-ţi dă suficient trafic nici cât să stai cu Google maps deschis. N-au fost 15 minute, să fi fost mai bine de o oră de mers şi de învârtit în jurul propriei cozi, n-aveam la mine nici măcar firimituri, aşa că am încercat să ţin minte repere pentru drumul de întoarcere. McDo, fântâna cu lei, palatul de finanţe, strada aia cu bărbosul pe frontispiciu, trei magazine de kitsch-uri pe post de suveniruri, un bar, cert e că după vreo oră am descoperit Fontana di Trevi, în piaţa Trevi, ascunsă aşa de bine de strada principală că m-a luat un pic cu frig când am trecut pe o alee cu schele sub care dormea un nene boschetar… Dar în piaţa Trevi, fântâna era luminată şi, în toată splendoarea ei, năpădită de oameni. Ştiţi cum se urcă furnicile pe un cotor de măr uitat în iarbă? Aşa şi oamenii stăteau pe Fontana di Trevi.

Mi-am luat o gelato cu doi dintre ultimii euro şi m-am aşezat şi eu pe o margine de băncuţă, în faţa fântânii. Am refuzat politicos poza Yola Trevi, deşi pakistanezul mi-a spus prin semne că e polaroid. Am stat acolo, pe băncuţă, gândindu-mă cum s-o dau cotită. Irina mi-a spus că-şi doreşte ca dimineaţa, când se trezeşte, să găsească sub pernă un săculeţ cu praf magic, ca să poată zbura.

Desigur, praful magic îl aveam deja într-o fiolă, cumpărat dintr-un magazin de arts and crafts din Ferrara (altă aventură, aşa am învăţat că zână în italiană se spune fata şi praf polvere şi până la urmă tot cu glitter am scos-o la capăt) dar n-aveam săculeţ şi nici cum să-l teleportez sub perna Irinei până la prima oră a dimineţii. Nu că ar fi fost complicat să îl fi luat din timp şi să-l fi ascuns prin casă şi să-i fi spus lui Laur să i-l vâre sub pernă cât încă doarme, dar spaima mea reală era că fetiţa se apucă să-şi toarne sclipiciul în cap şi apoi, convinsă că poate să zboare, se aruncă de pe ceva, ca să verifice dacă funcţionează sau nu. Ei, ăsta da final tragic de copilărie şi credinţă în magie, cu vreun picior în ghips sau o mână în atele, că mai rău de atât nu voiam să-mi imaginez.

Stând cu bănuţul în mână, i-am privit pe toţi oamenii ăia ce se fotografiau la fântână, unii doar mimând gestul aruncatului monedei, alţii codindu-se să dea din mână aparatul foto pakistanezului care, amabil, se oferise să-i fotografieze împreună, dar apoi privindu-se languros în ochi şi aruncând moneda sincron…

Eu ce să-mi doresc, ce să-mi doresc şi până la urmă la ce bun, mi-am zis, privind toate monedele din apa extraordinar de curată, fiecare monedă o dorinţă ascunsă, pe care cineva a adus-o de cine ştie unde, din ce colţ al lumii, la fântâna asta, frumoasă, nimic de zis, dar până la urmă doar o fântână…

Aşa am ajuns la concluzia că nu-mi doresc decât să le fie bine fetelor, chiar dacă nu ştiu să definesc acest bine. Şi după ce am înghiţit şi ultima fărâmă din cornetul de napolitane, am pus bănuţul în buzunar, convinsă că până la urmă, binele fetelor nu depinde de fântână, nu fântâna trebuie să facă această magie, ci eu. Nu mai bine mai stau eu de vorbă o dată cu Cel de Sus, că tot o să mă urc din nou până la cer, şi-l rog de sănătate, că pe restul le-om face?

Nu ştiu dacă e bine sau dacă e rău, dacă e semn că am îmbătrânit sau că m-am dus puţin cu capul, cert e că după ce i-am mai privit o dată pe oamenii cei veseli şi mulţi, mi-am luat fiola cu glitter şi m-am întors la hotel să-mi fac bagajul.

Când am ajuns acasă, am pus pe biroul Irinei cadoul (de la Djeco, o altă minune, tot cu glitter de diverse culori), fiola cu “praf magic” şi  ilustrata cu Fontana di Trevi, pe care am scris:

“Dragă Irina, iată praful magic pe care ţi l-ai dorit. Dar să ştii că el nu funcţionează decât în Ţara de Nicăieri.”

Apoi am semnat “Cu dragoste, Mama!”.

Când Irina a ajuns acasă, am ţinut să-i întăresc mesajul. Praful magic nu funcţionează DECÂT în Ţara de Nicăieri. Şi încă nu ştiu pe unde s-o luăm să ajungem acolo, dar mai bine mai stăm puţin pe continent, că şi pe aici se întâmplă tot soiul de minuni.

Gata. Asta a fost tot. Italia mea se termină aici. S-aveţi o zi bună şi copii cuminţi, care nu sar de pe dulapuri după ce şi-au turnat sclipici în cap.

poza e de aici, eu nu mai aveam baterie…

 

8 Comments

  1. Ale

    Si n-ai aruncat banutul?????? Nu pot sa cred!!!!!

  2. Esti Extraordinara mai Doamana! 🙂
    Si sa nu ma intrebi “de ce?”, pur si simplu esti!

  3. Nora

    Fontana di Trevi e minunata, dar un piculet over rated, prea cunoscuta. M-a apucat claustrofobia cand am ajuns in piata micuta cu fantana mare, mare si plina de oameni care mai ca se calcau in picioare.
    Nici eu nu am aruncat banuti (mai bine un banut in cutia bisericii noastre) dar i-am lasat pe copii sa faca asta, le doresc sa li se implineasca dorintele, la fel si cele ale Irinei:-)
    Cat despre poza, eram sigura ca nu tu ai facut-o, e ireala, n-aveai cum sa pozezi fantana fara nici un om pe bordura de jur-imprejur :-))

    • Nici n-as fi vrut, unul dintre gandurile mele egoiste a fost oare la ce ora sa vin sa nu fie nimeni si cat de safe ar fi sa fiu eu la ora aia in piata aia… ummm… mai bine nu.

      • Nora

        Pai cred ca e multa lume mereu! Poate la 3 dimineata mai ai o sansa! Sau daca vine frigul frigului si-i alunga pe turisti din Roma. Dar atunci ar fi si fontana inghetata 🙂

  4. Dan

    Te aprob in totalitate. Putem sa ne facem o astfel de fintina unde vrem noi, oricum se pare ca Cel de Sus are mult prea multe pe cap pentru a mai putea indeplini atitea si atitea dorinte. Sanatosi sa fim, sa avem grija de noi si de cei dragi noua si cred ca putem sa ne indeplinim aproape orice dorinta. Vorba aceea “dacă ai destulă răbdare poţi să muţi munţii din loc, dar dacă ai destulă inteligenţă zbori peste ei, că e mai simplu.” Si da recunosc: si eu sunt inginer 🙂

  5. mamade andrei

    parca fontana di trevi zicea ca daca dai cu banul te intorci la roma nu cu alte dorinte… din proprie experienta e gol golutz chiar in august la 5 dimineata, cand toata roma e de fapt a ta si a gunoierilor:) si a propos daca mai pleci da si tu un semn de intrebare ca avem harti ghiduri….si ne face placere sa sharuim…

css.php Privacy Policy