Cine doarme in patul mare?

16 Mar 2007 by

În dimineaţa zilei de marţi, pe la şase şi zece, uşa dormitorului s-a trântit de perete cu un pocnet sec. Mi-a luat ceva vreme până să mă dumiresc că nu a fost vreo pală de vânt şi nici un cutremur semnificant, ci doar o fiinţă stranie, cum nu mai văzusem până atunci, niciodată. Să tot fi avut sub un metru înălţime, părul vâlvoi şi o constituţie destul de firavă, ochii nu atât de mari cum se aştepta subconştientul meu. Nu era gri ci roz, capul nu era disproporţionat faţă de trup, dar mă privea fix cu trei perechi de ochi (căprui, negri şi galbeni), în mod ciudat, o coadă pufoasă îi flutura la spate iar ambele picioare îi erau înfăşurate în ceva ce părea blană albă. Fiinţa aceasta fantastică se tânguia pe două voci: una era un glas subţirel de copiliţă, cealaltă imita un mieunat jalnic. N-am înţeles ce mi se întâmplă până când personajul despre care povestesc mi-a picurat câţiva stropi de apă rece direct pe ochi şi a zis în ambele sale registre: maaaaaaaamaaaaaoaaaaau!

Atunci m-am trezit şi un val de endorfine mi-a invadat creierul obosit. Mi-am şters apa de pe faţă şi am îmbrăţişat arătarea. Am dat pătura la o parte şi i-am făcut culcuş pe un pui de pernă. În semn de mulţumire, ea mi-a tras un cap în nas. Când încă nu îmi revenisem din şocul loviturii, jumătatea alb-imaculat-blănoasă a acestei fiinţe şi-a înfipt 20 de gheare în coapsa mea, pe care a aterizat cu un icnet scurt, după un salt de jumătate de metru de la sol.
Am închis ochii, am strâns din dinţi, să nu ţip, să nu stric echilibrul şi aşa fragil al ciudatei instalaţii. Proprietarul celei de-a treia perechi de ochi (cei negri) se lăfăia deja în adâncitura pernei aşa că atunci când mi-am pus capul la loc, am înregistrat doar ca fapt divers prezenţa lui catifelată.

Cele 45 de secunde suprarealiste se repetă de atunci, în fiecare zi, ca şi cum am trăi într-o buclă temporală. Diferenţa e că acum ştiu care este succesiunea evenimentelor şi am învăţat să mă trezesc înainte să mai simt apa rece pe faţă. La şase şi zece, în fiecare dimineaţă, Irina apare în dormitor, cu cănuţa de apă într-o mână, căţelul de pluş în cealaltă şi cu domnul Mitz încurcându-i-se printre picioare.
– Ina nani patu’ mae!

E deja o chestie de la sine înţeleasă că trebuie să le fac loc tuturor în patul conjugal, devenit brusc neîncăpător pe post de Arcă a lui Noe.

– Mama! Pena! Apica! Apicaaaa! Apiiiiicaaa, se tânguie domniţa, când nu are la îndemână cana din care trage câte o duşcă, din reflex, cu ochii închişi, cât să-şi rehidrateze buzele roz.

Trebuie să o conving să stea la margine, V. încă nu s-a obişnuit cu ideea că din când în când trebuie să încaseze un şut în rinichi, se tot plânge că îl gâdil când el mai are 20 de minute de somn şi tot eu pic la mijloc. Degeaba îi zic, “nu eu, ea!” şi arăt cu degetul spre boţul blond, nu mă crede, susţine că e o conspiraţie mondială împotriva bărbatului adormit din casa noastră, mai ales că uneori, când îi e lumea mai dragă, Mitz îşi înfige colţii (delicat, de altfel) în pulpa sau în tălpile lui inconştient dezvelite. E greu de stăpânit gelozia motanului, obişnuit de-acum să aibă colţul lui pe saltea, înspre uşă, de unde îşi poate relua nestigherit patrulele nocturne. Chestia mică şi roz care vine cu arme şi bagaje în teritoriul adulţilor şi al pisicii, nu stă locului… se mişcă, se foieşte, se fâţâie şi cu greu se stăpâneşte motanul să nu o atace, aşa cum firesc atacă orice îi disturbă echilibrul pe saltea. În toată compoziţia asta, pe post de cuier pom, îmi petrec ultimele 10 minute până la trezirea impusă, încercând să mă feresc de capetele proptite în nasul meu şi ghearele înfipte în tălpi. Legitimul, apărat de şuturile infantei, sforăie nestigherit, ceea ce pune capac oricărei încercări de somn pe furate, între torsul pisicii şi ţocăitul discret care se aude dinspre Irina.

Ar fi inutil să mai spun că trezindu-se la 6 dimineaţa, spre ora 11 o apucă somnul şi trebuie să se chinuie toate persoanele din casă să o mai ţină trează până spre prânz, în special când din motive variate, Irina nu este scoasă la plimbare. Îmi cere din ce în ce mai des să mă ajute la treabă şi chiar mă ajută. Mai zilele trecute le-a făcut “baie” unor legume pe care le pregăteam pentru supă, nu înainte să trântească un castron cu apă şi apoi să ţopăie bucuroasă în balta formată pe podea. Apoi ieri, într-un moment de relaxare a personalului auxiliar (mi-am permis să vorbesc la telefonul fix cu o prietenă mai mult de 10 minute), în semn că n-are ea nevoie de nimeni să obţină ce doreşte, s-a ridicat pe vârfuri, a luat borcanul cu miere şi şi-a turnat cam jumătate din lichidul vâscos în cap şi pe haine, spre marea mea bucurie.

Are acum un scăunel mic (‘caunul losu) cu care se plimbă prin casă şi pe care îl foloseşte pe post de treaptă, să ajungă unde o interesează. Aşa se face că vreo două zile nu am avut telecomandă (o ascunde între jucăriile ei) 4 ore nu am avut internet (pentru că luminiţele modemului clipeau enervant probabil şi a apăsat pe butonul care taie netul), ieri, caloriferul electric din camera ei a încălzit inutil toată casa (era dat la maxim, s-a prins că după ce apasă pe butonul “losu” trebuie să învârtă şi de rotiţa care stabileşte intensitatea de încingere) până când aerul mirosea a ars, asta ca să mă rezum doar la dezastrele din afara teatrului de război numit în mod obişnuit bucatărie. În bucătărie Irina are sertare la nivelul ei şi nu ratează nici o solniţă sau sticluţă de condiment, le întoarce cu gura în jos şi priveşte cum se împrăştie granulele mici prin toate colţurile încăperii. Se bucură tare să vadă diferitele culori amestecandu-se prin aer, o atrage în special combinatia sare iodată (albă) cu boia de ardei dulce (pe cel iute l-am ascuns), “Pouă mama! Pouă, loşu! Ambela”, strigă şi apoi bate din palme: “Bafooo”. Nici nu mai apuc să o ating e de-ajuns să ridic palma a ameninţare că o şi zbugheşte spre camera ei şi închide uşa cu zgomot, semn că n-o ajung eu aşa de uşor să-i aplic vreo corecţie.

În vremea asta, motanul zace a nesimţire în mijlocul tuturor încăperilor, unde e Irina e şi el, proţăpită axă a tuturor lumilor. Când o apucă dansul (Irina dansează în cercuri largi, uneori merge şi cu spatele, alteori doar aleargă rotund) am emoţii, dacă-l calcă pe coadă şi o zgârie, dacă el o să întindă o gheară numai în joacă dar are să-i străpungă pielea, ce-am să mă fac când iar am să o aud “mmmmbuuuuubaaaaa”, cum am să apar motanul de loviturile de răzbunare pe care sigur o să i le aplice cu vreo riglă sau vreun umeraş, pe care sigur le dibuie oriunde le-aş ascunde…

Într-o zi de lucru nu m-am dus la muncă, am stat acasă cu Irina şi la prima cafea a dimineţii, am decupat împreună cu soţul meu omuleţi care se ţin de mână şi flori cu câte şase petale, nişte fluturi cam ciudaţi cu aripioarele îngemănate, lanţuri de nori şi ierburi ascuţite, recuzita pentru cel puţin o oră fără TV. Am pornit apoi spre parcul tinereţilor noastre, Ho Chi Minh, pe care l-am regăsit proaspăt colorat.

Au apărut bebeluşi noi în parc, am regăsit cu bucurie mămici de astă vară şi copii pe care mi-i aminteam târându-se prin ierburi, de-acum pe picioarele lor. L-am cunoscut pe Ioan, abia de 6 săptămâni aterizat printre noi şi am aflat de o nouă sarcină a unei cunoştinţe. În ultima vreme aflu doar astfel de veşti, care mă bucură dar mă şi întristează.

Anul ăsta Irina se poate da “taaaleee” în leagănele cele mari fără ca eu să mai am vreo emoţie, toboganul mic e deja floare la ureche, singura provocare încă în picioare e caruselul de care mi-e frică, mi-o tot închipui căzând între spiţele colorate şi nu vreau să o las acolo singură. Îmi pemit deja să mă aşez pe băncuţă şi să o privesc jucându-se cu nisipul. Acum îmi strigă că face castele, “Mami, ioite! Catel!”. E tot vehementă dacă se apropie cineva de jucăriile ei dar e drept că până la urmă se lămuresc şi aceste conflicte: tu iei forma roz, bebe ia lopăţica verde, învăţăm să trăim cu şi printre alţii de aceeaşi vârstă ori mai mari sau mai mititei.

Să ai bucuria de a respira mirosul zarzărilor înfloriţi, în Bucureşti, într-o zi de lucru, e un lux pe care doar mamele de copii foarte mici şi-l pot permite, iar eu mi l-am asumat uşor clandestin. Face bine câte o astfel de gură de aer, e primăvară, a treia pe care o respirăm împreună ( “Ael! Nas” se entuziasmează şi micuţa). Desigur, lirismul s-a spulberat în momentul în care acasă am descoperit că în ghetuţele Irinei au mers în parc şi două steaguri de plastic (‘ego), destul de tari şi ascuţite şi un capac de pix care n-ar fi trebuit să fie acolo. Mă întreb chiar cum a călcat pe ele atâta timp, fără să protesteze, sau poate de-aia se tot cerea în braţe, memo către mine însămi: să verific întotdeauna ce a mai ascuns Irina în pantofi…

Seara îl aşteptăm împreună pe tati, alergăm de la o fereastră la alta, dacă o las pe balcon, se agaţă de zăbrelele de fier şi strigă cât o ţin plămânii: Taaaaaaaaatiiiii! Ştie tot blocul că vine tati, cu mult timp înainte să apară.

– Nu mai ţipa, mămico, nu te aude tati, e încă în autobuz!
– Abuzu! Uniie?
– Pe stradă. Vezi ce întuneric e afară, uite şi maşinuţele alea dorm, în curând şi tu ai să mergi la nani…
– Ina, nani, patu’ mae!
– Nu, nu, Irina doarme în pătuţul ei.
– Mami, patu’ mae!
– Da, Mami doarme în patul mare.
– Ina patu’ei!

Zilele se încheie frumos, cu bezele zburând prin aer din toate părţile şi motanul aşezându-se de-a curmezişul uşii de la camera fetiţei. Doar dimineţile au rămas complicate, pentru că de la o vreme, o fiinţă ciudată pocneşte uşa de perete şi-mi strică ultimele minute de somn, după care tânjesc apoi toată ziua.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. sambadi

    Ce bine le scrii.. ca intotdeauna… atat de bine scris incat e citit pe nerasuflate. Mi-o regasesc pe Deanna mea la tot pasul. Irina e o dulce. Ma bucur ca te-am regasit si aici uiciu’ . pup

css.php Privacy Policy