Ciorba de Welcome to Canada

16 Mar 2015 by Ada

Lia n-a dormit aproape deloc în avion. Când ai un televizor mic la 20 de centimetri de nasul tău și pe el rulează toate desenele animate din lume, alternativa fiind o tabletă Nexus, e greu să dormi. Imaginați-vă, deci, un copil de trei ani, care n-a dormit mai mult de o oră în ultimele 14, obligat să le petreacă pe cele mai multe din ele stând pe scaun, cu centura legată zdravăn. Cred sincer că în acea zi de septembrie, creierul Liei a trecut printr-o supradoză de filme, de ale cărei efecte am scăpat cu greu, după săptămâni bune.

Irina n-a vrut să vină în Canada. I se părea că aici n-o să-și facă niciodată prieteni, era înspăimântată de gândul  că nu știe vorbi englezește, era cu inima ei mică făcută bucăți-bucățele.

Despre mine ce să vă spun, le aveam și eu pe ale mele pe cap, aveam emoții pentru “landing”, care este o etapă importantă în procesul de imigrare în Canada. Auzisem atâtea povești de groază despre bagaje pierdute și ofițeri de la imigrări insensibili, despre cozile de la biroul de unde îți iei SIN-ul (un fel de CNP), știam că aterizăm seara și nu mă gândeam decât că ajung la noua acasă cu doi copii semi-isterici. Mi-era groază, sincer, că în combinația asta eu eram adultul responsabil. A fost unul din acele momente în care mi-am dat din nou seama că “eu sunt Mama” și asta e o răspundere foarte, foarte mare. Ce noroc am avut că Laur a fost cu mine, nu pot să îmi închipui cum ar fi fost să fac drumul ăsta singură cu doi copii…

Am ajuns în fața ofițerului, probabil transfigurată de oboseală și cu privirea de căprioară prinsă în bătaia farurilor. Am avut noroc. Ofițerul – al cărui nume l-am uitat azi – s-a purtat extraordinar de frumos cu mine. Poate am mai povestit, poate nu, a fost prima față luminoasă din parcursul meu canadian.

– Gata, respirați, luați-o ușor, doamnă, vă aduc un pahar cu apă. Nu e nici o grabă.

Cât am completat formularele, mi-am șters multe lacrimi din ochi. Nu știu de ce plângeam. De oboseală? De spaimă de necunoscut? De început de viață nouă și sfârșit de tot ce știam? N-am un motiv pe care să pun degetul. Uneori îmi spun că așa-s eu de când sunt mamă, plâng ușor și din nimic, rareori în public, de cele mai multe ori pe întuneric.

Acolo, în fața ofițerului de la imigrări, discret și plin de considerație pentru momentul meu greu, mi-am șters ochii cu palmele și i-am zâmbit. I-am mulțumit pentru apă. Am scris frumos. Laur a stat cu ochii pe copii. Am trecut apoi la vameș unde am spus că n-avem nimic de declarat, că urmează să primim trei colete cu bunuri personale. A trecut repede. Nu știu dacă formalitățile de “landing” au durat mai mult de jumătate de oră. Când am ieșit din terminalul la care aterizasem, ne așteptau Mircea și Florentin, Cristina și… Sabina.

Cu flori, cu mici jucării de pluș pentru fete, cu o sacoșă plină de cumpărături de primă necesitate, cu un tort mic, cu un card de bun venit, cu toate lucrurile la care nu ai cum să te gândești când pleci din țara ta. Bucuria cea mai mare a fost însă Sabina. Sabina are zece ani, ca și Irina. E născută la începutul lui ianuarie 2005, ca și Irina. Sabina vorbește românește. Până să ajungem acasă, erau deja cele mai bune prietene din lume… Iar Irina arăta de parcă i se luase o piatră grea de pe inimă.

Cred sincer că prezența Sabinei la aeroport a fost crucială. Sabina e o minune de fetiță. E caldă și bună, emană liniște și pace, e o plăcere să o ai prin preajmă. Când vine în vizită nici nu se simte că e în casă. E politicoasă și gata să ajute în orice moment cu orice. E bună cu Lia. E o prezență extraordinară în viața Irinei.

Acasă.

În casa pe care o găsisem pe net, la 100 de metri de fosta locuință a lui Laur, toate ne așteptau gata aranjate. Toată mobila fusese montată de Laur cu ajutorul lui Mircea. Aveam strictul necesar, cumpărat după multe ore de consultări și socoteli pe messenger. Aveam paharele mele de apă, alea de la ikea, care la București nu se mai găsesc, paharele care-s perfecte pentru a-mi astâmpăra setea. Casa cea nouă era albă și frumoasă, cu mochetă moale și miros de lemn proaspăt scos din cutie. Casa cea nouă era într-un parc, învelită într-o păturică de liniște deranjată doar de vânt prin salcâmi și de veverițele ce săgetau dintr-un copac în altul. Planurile erau făcute. Laur cumpărase tacâmuri și farfurii de unică folosință, o pizza congelată, pâine, lapte și cereale pentru copii, ceva mărunțișuri pentru micul dejun, apoi aveam să ne ducem să cumpărăm tot ce mai era de luat.

În prima noastră noapte acasă, problema mea cea mai mare a fost în ce vaze să pun florile superbe cu care am fost întâmpinată. Ce început fabulos de viață nouă și ce minune e să se gândească la tine cineva cu atât de mult drag încât să-ți aducă mâncare proaspăt gătită, știind că ai copii mici cărora le trebuie o supă în prima ta zi de după aterizare, supă pe care probabil n-ai în ce să o faci.

Cristina mi-a adus ciorbă de perișoare. A fost una dintre cele mai bune ciorbe din lume. Ciorba de Welcome to Canada.

Azi am gătit și eu aceeași ciorbă. Și amestecând în oala trimisă cu Tarom Cargo, când frângeam între degete leușteanul uscat primit astă toamnă din grădina Cristinei, mi-am adus aminte de drumul cel lung și întortocheat pe care l-am parcurs până aici.

Mulțumesc, Cristina. Pentru ciorba de perișoare, dar mai ales pentru Sabina.