Clasa 1 în Canada

15 Sep 2017 by

Așadar, a început școala în Canada, Lia e în clasa 1 la French Immersion, Irina e la Middle School într-o clasă obișnuită, amândouă merg la școli de cartier, cu copii cam de aceeași condiție socială, dar provenind din toate colțurile lumii, pentru că asta e componenta etnică a orășelului în care locuim. 

Mi-aduc aminte primele zile de școală ale Irinei, în clasa 1 la București. La grădi, Irina a făcut sute de fișe, cred, încă de la grupa mică. Mulțimi, mici exerciții de mate, litere de tipar, găsește diferențele, colorează trei flori ale soarelui, încercuiește cinci bărcuțe, știți genul. Nu știa nici să scrie, nici să citească în clasa 1, nu știu exact dacă făcuse și exercițiile grafice, alea înainte de a te apuca să scrii, ca să se obișnuiască un pic cu mișcările necesare, a trecut mult timp de atunci și chiar nu mai contează. Irina a început clasa 1 în forță, cu câte 2 pagini de liniuțe, ca pe vremea mea, și după 4 ore la școală, alte 4 la after cu doamna, venea acasă și avea de făcut teme. N-am să uit paginile de liniuțe ale Irinei cât oi trăi eu, pentru că se întâmpla astfel: Se așeza, scotea stiloul, se murdărea instant de cerneală pe degete, lăsa niște amprente pe coperta caietului, și se apuca de scris. Făcea o liniuță tremurată ca vai de ea, se uita în ochii mei ca o căprioară în lumina farurilor și întreba cu glas sfârșit: “E bine?”. “Da, Irina, e bine. Mai departe.” Mai trăgea o liniuță, și iar se uita lung în ochii mei, ca o căprioară în bătaia farurilor, și întreba: “E bine?”. “Da, Irina, e bine.” Și uite așa, cale de 29 de liniuțe pe rând, aproximativ 20 de rânduri pe pagina de caiet tip 1, zi de zi… liniuțe, cerculețe, virgulițe. Plusuri, minusuri, mulțimi, ecuații de gr.1, și apoi din ce în ce mai complicat, până am ajuns să nu mai știm să rezolvăm exerciții de clasa a treia fără ajutorul prietenilor noștri profi de mate la universități americane, care se mirau la rândul lor de cât de sofisticate erau erorile de tipar sau de concepție în manualele de școală primară din România. 

Irina a rămas cu abilitatea de a scrie cursiv (aici nu se predă scrierea cursivă, ceea ce e și bine, e și rău, mai ales rău), cu tabla înmulțirii pe care o visează, cu împărțirea, pe care să zicem că o stăpânește decent dacă îi dai suficient timp și cu vagi noțiuni din restul materiilor predate la București. E un copil competitiv și ușor anxios, când are câte un proiect de predat intră în vrie toată casa, e perfecționistă până la obsesie și foarte interesată de orice, câtă vreme nu e mate. La mate, se rupe filmul, deși, după ce a făcut cunoștință cu noua profă, dintr-a șaptea, mi-a aruncat un sfâșietor “dă-mi un an cu Ms. M și să vezi ce de mate o să știu.” Din partea mea, are tot timpul din lume, în realitate, anticipez cât de curând o discuție despre la ce liceu să aplice Irina, așa că adevărul e că îi cam ticăie ceasul domnișoarei. 

Există ideea preconcepută că școala românească îți dă un start fantastic în matematică și de aceea, copiii de imigranți au mare succes în școlile vestice și nord-americane. Probabil că atunci când Irina a intrat aici în clasa a patra, faptul că știa deja tabla înmulțirii de la 1 la 10 o fi făcut-o superstar în ochii colegilor care abia ajunseseră la aia cu 6. Trei ani mai târziu, orice urmă de avantaj s-a șters, copila e la fel de silitoare ca și ceilalți elevi, trage tare cu engleza și se mai amuză cu social studies, în rest la școală e fun și relaxare încă vreo juma de an, după care, vorba englezului, the shit will hit the fan. Aud de la mame de copii mai mari că pretențiile cresc și că saltul cantitativ de la generală la gimnaziu e enorm, șocant, dezarmant și mai adăugați aici ce epitete nasoale vă trec prin minte, voi da eu detalii când om ajunge la acest pod. Momentan, la clasica întrebare: “Ce ați făcut azi la școală?” răspunsul e: azi am avut Drama și Muzică și la sport am jucat baschet contra ălora de la 704. Teme ai? Da, 4 pagini la mate și un desen pentru franceză. Huh? Bine. 

Să ne concentrăm în schimb pe mititică. 

Mititica a făcut grădi în această minunată țară nouă. Play based learning, foarte aproape de Montessori, cu stații de lucru pe la care treceau în fiecare zi, cu construit rachete și lecții despre planete, cu terarii în care au observat metamorfoza mormolocului în broască și a coconului în fluture, cu trasat litere în nisip și apoi mâzgălit diverse chestii pe post de desene (după părerea mea, Lia desenează la șase ani cum desena Irina pe la 3 și jumătate: cercuri și bețe și zâmbete uriașe pe post de oameni). Nu știu cum însă, cunoaște toate literele și sunetele asociate lor (ceea ce mi se pare fantastic), e în stare să scrie după dictare orice cuvânt (ne amuzăm des cu “cum se scrie x cuvânt, tu îmi zici pe litere și eu scriu”) recunoaște câteva cuvinte de 2 și 3 litere, nu dă semne că ar fi vreun geniu dar e un copil zen. Lia a învățat la grădi că trebuie să fim politicoși, să ascultăm, să împărțim, să ne ajutăm, să nu ne împingem, să fim o echipă, să căutăm mereu reading buddies, playing buddies, și-n general lumea ei e făcută din friends, buddies și grown-ups cu care trebuie să vorbim frumos. 

În clasa 1, Lia a început French Immersion. Asta înseamnă că 2 zile pe săptămână i se vorbește doar în franceză, 2 doar în engleză, iar vinerea e un fel de jumi-juma, dimineață franceză, în a doua parte a zilei, engleză.  Lia nu face liniuțe, nu învață scrierea cursivă, temele ei sunt: 10 minute pe zi să se joace Prodigy (o mizerie de joc, dar aici e considerat educativ, pentru că ai un personaj pe care îl crești luptându-te cu alte personaje și acumulând monezi și animale ajutătoare. Chestia e că la orice bătălie, ca să poți să faci o vrajă trebuie să răspunzi întâi la o întrebare de mate. De genul: care obiect e mai mare? Cum scrii 7 cu litere? Care obiect e mai îngust? șamd…) și să citească o cărticică stupiduță, în general 10-12 pagini de desene colorate și pe fiecare pagină ai câteva cuvinte. La modul: The bus. The street. The buildings. Dacă mă întrebați pe mine, copila doar recită pozele, dar înțeleg că așa se învață engleza când e limba ta numărul 1, prin asociere și repetiție. 

Noi părinții români suntem uneori un pic de control freaks, am crescut cu culegeri de matematică, zeii noștri au fost Gazeta, Gheba și Petrică și suntem de părere că trebuie copilul să învețe bine, domnule, aplicat, cu muncă suplimentară și rezultate cuantificabile. Cu toate astea, România e azi cum o știți. Noua mea țară crește copii mai zen, mai naivi, îi educă mai degrabă să știe să dea restul și să nu se rătăcească, să se îmbrace cum trebuie că e frig, dar îi și încurajează să voluntarieze, să facă babysitting, să se angajeze de mici în comunitate, să ajute, să se gândească la ăia mai amărâți decât ei, să includă pe toată lumea (uneori cam cu forța, dar asta e altă poveste) și să nu discrimineze fățiș. Desigur dacă vrei să plătești meditații, există Kumon, există Write on Q, există Oxford Learning, meditatori sunt peste tot, se fac și la bibliotecă, și la școală și mai ieftin și mai scump, orice e extra-curricular costă. Asiaticii sunt foarte serioși cu privire la educația copiilor, bagă mate și științe în ei cu ghiotura, idem noi, românii, știm că trebuie să plusăm și ne stressăm groaznic că n-au copiii teme, că nu învață nimic la școala asta canadiană, că nu vezi și tu un manual, că n-ai acces la profesor, că nu există ședințe cu părinții, șamd, șamd, șamd. 

E adevărat că n-am acces la manuale, că manualele stau la școală. Am în schimb acces la site-urile recomandate de profesorii fetelor și pot să cumpăr Canadian Curriculum pentru fiecare clasă, ca să văd exact ce se presupune că trebuie să știe. Fiecare cărțoi care conține și mate și engleză și științe și arte și comunicare șamd șamd șamd costă 10 dolari și se găsește de cumpărat peste tot. Depinde doar de mine să  mă duc să le iau, să le răsfoiesc, eventual să rog copilul să le completeze în vacanță, ca să nu dea mărunt din buze la evaluările de la începutul anului. Desigur, întâmpin rezistență, că “nimeni altcineva nu face teme în vacanță, numai tu mă pui pe mine!” , dar am învățat să ignor. 

E adevărat că n-am numărul de telefon al profesorilor, dar am numărul școlii și putem comunica prin alte metode. Știu ce face Lia în fiecare zi în clasă, că scrie doamna pe blog. Știu ce proiecte are Irina, pentru că sunt trecute în agendă și eu trebuie să semnez că am aflat când e deadline-ul. Și eu și copiii mei știm exact ce criterii trebuie îndeplinite pentru Suficient, pentru Bine și Foarte Bine. Trebuie doar să vreau să aflu. Trebuie doar să vreau să fac partea mea, care poate să însemne să stau să citesc inepțiile alea de cărți cu Lia, să îl rog pe Laur să se joace Prodigy 10 minute în fiecare zi, să tipăresc flash cards și să mă joc word games… Să mă asigur că Irina are tot ce îi trebuie pentru partea practică a proiectelor și că sursele folosite de ea ca documentare nu sunt luate pur și simplu cu copy-paste și predate ca muncă originală. 

Desigur, eu am luxul timpului. Sunt acasă când vin de la școală copiii mei. Am 30 de minute între cele două sosiri ca să aflu cum a fost la școală și ce teme are adolescenta ca apoi să mă pot ocupa de “jocurile” Liei. Iar la sfârșitul zilei, încă rămâne o oră înainte de cină să mergem în parc, să ne jucăm leapșa sau să ne alergăm pe iarbă cu câinele vecinilor (până îl vom avea pe al nostru) și jumătatea de oră de lectură obligatorie pentru toți elevii din școlile canadiene. Copiii mei iau cina la 7, Lia se culcă la 8, Irina la 9, diminețile încep la 6.30 pentru Irina și la 7.45 pentru Lia. Școala durează cam 6 ore pe zi, cu o oră pentru masă și joacă la prânz. 

Eu nu spun că așa e mai bine. Spun că e diferit. Nu zic că asta e rețeta succesului. În anturajul nostru sunt și copii care nu au atâta timp liber la dispoziție, copii care fac sporturi de performanță și au antrenamente de la 6 dimineața, copii care muncesc enorm, enorm, în programe extracurriculare, copii care au toate datele pentru a reuși în lumea asta nouă.

Da, masele sunt mai puțin educate în Canada decât în România, învață mai degrabă istorie și geografie locală decât istoria și geografia universală, probabil că n-au toți noțiuni de teorie literară și cei ce au o diplomă de liceu se consideră că sunt meseriași, pentru că liceul, aud de la alții, e foarte greu. Facultățile sunt pe bani grei, dificil nu e neapărat accesul la învățământul superior, cât susținerea lui financiară și capacitatea de a face față cerințelor și ritmului școlii. Nu toți absolvenții își găsesc de lucru, o diplomă de învățământ superior nu îți garantează nimic, e nevoie de P.C.R.-ul mămichii ca să reușești în viață și aici.

Ieri, în parc, îmi priveam fetele și mă gândeam ce fericire extraordinară e să ai copii ca ai mei. Ne-extraordinari, dar sănătoși. Un pic banali dar veseli. Cu timp la dispoziția lor. Cu probleme de tip “That Owen kid!”. Cu alte apăsări decât alea pe care le aveam în urmă cu trei ani. 

Nu e o țară perfectă. Nu, n-am scăpat de stress nici aici. Nu, nu o ducem pe roze, nu suntem relaxați, nici perfect integrați, încă mai pilim asperitățile noii comunități și propriile idei preconcepute, încă ne adaptăm, devenim poate mai … “mellow” e cuvântul englezesc, care nu știu cum s-ar traduce în românește. Dar e ceva în toată povestea asta, care începe cu câmpurile verzi pe care putem alerga nestingheriți și mersul la școală fără flori și fondul clasei, fără liniuțe și comentarii la română, cu bibliotecile extraordinare și nenumăratele ocazii de a afla orice, doar să vrei. 

Se fac în curând trei ani de când suntem aici. Nu este totul conform planului și-s multe zile în care ne privim unii pe alți, întrebându-ne cum o să mergem mai departe. Și-apoi, vin copiii de la școală cu câte o trăznaie nouă (“Mama, mă duci și pe mine la un curs de desen? Că aș vrea să mă fac ilustrator de cărți și să scriu propriile mele romane și să fiu mai tare ca Susan Collins!”) și tragem aer în piept și ne mușcăm buzele, pentru că nu, probabil că nu poți să lași copilul să se facă artist în capitalism, dar aud că nici nu e mai bine să îi tai aripile și să-i recomanzi să dea la Politehnică. 

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învăț în Canada e că trebuie să lucrez eu cu mine. Să mă văd cum sunt, să râd de comunismele mascate care-mi tareaza și parenting-ul și atitudinea față de lume. Să accept că nu, nu știu eu cel mai bine mereu și poate există și altă cale decât hei-rup-ul specific românesc. 

 

 

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. Anca

    Uau, Ada, spune-mi, te rog, cum reușesc părinții acolo să culce copiii așa devreme? În România ce ore de culcare aveau fetele?

    • Ada

      La fel se culcau si in Romania… Cum reusesc parintii aici sa ii culce devreme? Presupun ca nu ii lasa la tv sau la tablete seara si nici nu ii intreaba ce parere au. Cina e la 5-6 (mhm, nu stiu de ce…) apoi au o ora sa li se aseze mancarica si dupa, gata, nani… Multi copii merg la before-school, ca parintii sa poata fi la munca la 8 sau 9 trebuie sa ii lase la scoala la 7.30. Deci ii trezesc foarte devreme. Apoi aici copiii stau la scoala minim 6 ore, daca au si after school sunt luat pe la cinci deci pleaca de acasa cate 10 ore pe zi. nu e de mirare ca pica seara ca mustele.

  2. Cristina

    Asa o fi cu fetele, pe ai mei, baieti fiind, nici cand aveau 4 ani nu reuseam sa ii culc la nici la 9, nici 9.30, poate 10. Acum, la 14 si 12 ani, ajung sa trag de ei sa mearga la culcare macar la 10.30, dar nu, tot ii prinde ora 11. Uf, acum si juniorul a inceput cu ifose de teenager.
    In clasa a 7-a la noi nu mai exista agenda, doar un system prin care primesc prin telefon diverse anunturi de la profesori.

  3. Cristina

    Juniorul a inceput scoala de anul acesta. Merge la somn la ora 19.00, citim si stam de vorba pana la 19.30 si in maxim 10 minute adoarme. Trezirea pentru el este la 6.15. Azi dimineata discutam cu el si se plangea ca ii este somn, asa ca a fost de acord sa mearga la culcare mai devreme cu o jumatate de ora.
    Depinde foarte mult de copil, dar la el am observat ca ii sunt necesare 11 ore de somn, asa ca am pus jaluzele opace la geamuri si asta este. Inclusiv asta vara, cand inca mergea la gradinita, la 19.00 era in pat.

css.php
Privacy Policy