Cliniclowns

8 Jan 2010 by

Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată despre cei aproape 5 ani dramatici în care am scris, coordonat şi prezentat emisiunile sociale de la RRI. Zic “dramatici” pentru că mi-a luat cam 4 ani ca să-mi dau seama că temele pe care le abordam în emisiunile mele erau mereu cam aceleaşi. Se schimbau statisticile, poate numele personajelor intervievate, uneori nuanţele variau cu câteva tonuri, dar problemele… Problemele erau aceleaşi. Copiii din orfelinate. Adopţiile. Femeile bătute. Homosexualii. Câinii. Muncitorii disponibilizaţi. Meseriile cu riscuri. Şi iar: orfanii, femeile, homosexualii, câinii, şomerii.Apoi: autism, sindrom down, cancer, orbii, surzii, cei cu probleme mintale, săracii, copii străzii, oamenii fără adăpost… şi de la capăt.

Când scrii despre astfel de nenorociri în fiecare săptămână, nu poţi să nu te încarci cu dramă. Creierul care filtrează astfel de informaţii nu rămâne neatins de ceea ce procesează. Empatia e unul dintre “darurile” cele mai greu de dus pe picioare, pentru că rămâi cu un fel de cenuşă, o zgură greu de mestecat lipită de cerul gurii după ce povesteşti istorii prea amare. Mi-amintesc încă de o sala de kinetoterapie în care am cunoscut-o pe Maria, atârna de un ham prins în tavan, nu putea decât să râdă şi să tragă de cablul microfonului. Am visat-o mult timp. Mi-amintesc lacrimile ei de la “masaj”, mi-amintesc capela în care sunt botezaţi copiii nimănui, mi-amintesc discuţia cu psihologul dintr-o casă de copii care îmi povestea despre perpetuarea violului în rândul copiilor, victime şi călăi deopotrivă, despre fetele care se prostituau pentru două ţigări, despre neputinţa lui, ca specialist, de a-i proteja pe cei mai mici. Mi-amintesc povestea unei îngrijitoare bătute fără milă de băieţii care împliniseră 18 ani şi care fuseseră “eliberaţi” din grija statului. Mi-amintesc poveştile femeilor bătute de bărbaţii lor, mi-amintesc de femeile vândute traficanţilor de carne vie şi recuperate după ani de zile de prostituare forţată în bordeluri pentru soldaţii NATO.

Mi-amintesc un an întreg în care am făcut emisiuni de câte o oră pe temele de mai sus, povestind însă despre învingători, despre cei ce se zbăteau să-şi salveze copiii. Născusem în ianuarie, în iunie am început emisiunile astea şi eram în pline furtuni hormonale, nu puteam să nu plâng ca proasta în direct, rugându-mă în minte să nu se simtă lacrimile în vocea mea, fiindu-mi ruşine de slăbiciunea de care dădeam dovadă, încercând din răsputeri să fac ceva… A fost perioada în care îmi închipuiam că pot mişca munţii din loc, pentru simplul fapt că sunt mamă şi înţeleg spaima că îţi pierzi copilul. Acum îmi dau seama că eram uşor penibilă cu lacrimile înodându-mi-se sub bărbie şi ţinându-mă de mână cu invitaţii, ca să ne dăm curaj. Mi-amintesc un interviu de vreo oră cu Bianca Brad, când vorbeam despre fundaţia Emma, pe care abia o începuse, cea pentru părinţii care au pierdut un copil. A trebuit să ne oprim la un moment dat. Ne-am oprit, ne-am îmbrăţişat, i-am şters lacrimile şi am luat-o de la capăt.

Între timp sensibilităţile mele s-au mai tocit. Am trecut peste furtunile mele hormonale dar acestea de mai sus sunt amintiri care şi acum îmi pun un nod în gât. Pentru că încă sunt mamă şi încă simt disperarea asta că nu poţi prelua durerea copilului tău, nu poţi tu să-ţi asumi boala lui, suferinţa lui, teama lui. E drept că m-am lămurit că munţii sunt destul de bine înţepeniţi pe locul lor. Asta însă nu mă împiedică să mă enervez tare când citesc despre câte un copil care are nevoie de ajutor. Mă enervez pentru că de obicei contribuţiile mele băneşti sunt mici, mă enervez că nu există un sistem care să meargă nemţeşte. Da, ok, înţeleg că nu îi putem salva pe toţi, şi totuşi, când aud de un copil bolnav, dacă povestea lui ajunge la mine, simt că e puţin de datoria mea să mişc măcar un deget. Altfel copilul ăla mă bântuie, aşa cum m-a bântuit Sabina, fetiţa de vârsta Irinei de a cărei poveste n-am putut să mă apropii pentru că prea semăna cu fata mea şi nu puteam nici să mă uit la ea fără să o văd pe Irina. I-am întors spatele Sabinei, cu încăpăţânare. Apoi am început s-o visez noaptea. Am visat-o plângând, până m-am scuturat de inerţie, de propria mea teamă şi am făcut ce ţinea de mine ca să fie bine. Şi azi Sabina e bine, am ţinut-o vara asta în braţe şi ne-am jucat împreună şi o simt puţin şi a mea, pentru simplul fapt că pe mine şi-a ales să mă bântuie până m-am urnit. Lucrurile astea nu pot fi întâmplătoare.

O să vă întrebaţi de ce povestesc acum despre toate astea, ce m-a apucat? Ultima mea emisiune, anul trecut, pe 28 decembrie a fost despre CliniClowns. Astăzi am pregătit scriptul pentru o variantă prescurtată a interviului cu doamna doctor Alexandra Zugrăvescu şi transcriind interviul pe care mi l-a acordat atunci live, punând pe hârtie cuvânt cu cuvânt povestea câtorva perechi de clowni care trec prin saloanele spitalelor de copii, mi-am dat seama că şi asta e o istorie care m-a căutat şi m-a găsit şi mă va bântui dacă nu fac ceva. Deci trebuie să fac ceva. Pentru că ei fac. Iată:

“16 decembrie 2008

La sectia de Ortopedie, in cadrul spitalului Grigore Alexandrescu, in timpul unei sedinte de lucru personalul medical a venit dupa un baiat de 12-13 ani, sa-l duca in sala de operatii. L-am insotit si noi pana la usa blocului operator jucandu-ne cu el si incurajandu-l. Apoi ne-am intors in salon si am continuat sedinta inceputa. Dupa doua saptamani, in timp ce ne indreptam spre saloane, tot la Ortopedie am auzit o voce: “hei, clownilor! Ce mai faceti? Va mai amintiti de mine? Tot timpul anesteziei si dupa ce m-am trezit din operatie m-am gandit la voi! De-abia asteptam sa va revad. Veniti si pe la mine acum, caci maine plec acasa!”

În curând va trebui să vă hotărâţi cui donaţi cei 2% din salariul vostru (ştiu, şi aşa mic, dar dacă puteţi…). Poate le donaţi lor.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Of. Stii ce iubesc eu cel mai mult la tine, Ada? Ca nu te-ai cinicizat peste masura, cum li se intampla majoritatii celor din meseria noastra. (De fapt, a ta, eu am parasit demult barca. Si am parasit-o tocmai din frica de contaminare cu cinismul ala, sec. Neconstructiv.) Fara empatie nu poti ajuta oamenii. Si mi-e teama ca ziaristii uita de prea multe ori, in vremurile noastre, ca practica o meserie in care trebuie sa-i ajute pe oameni. Cred ca domeniul social este cel mai “infect”, dupa cel politic (in care am prestat si eu cu gratie). In Romania, cel putin. Te admir c-ai ramas intreaga, ca esti asa cum esti, ca ai blogul asta care e atat de departe de mizeria din media, ca te-ai inconjurat de oameni frumosi si normali. Trebuie o forta inimaginabila multora ca sa fii asa. Sa nu o iei razna si sa nu dai bir cu fugitii (ca mine).
    Big hug.
    Si succes celor de la Cliniclowns.

  2. Mi-a spus un Domn odata, pe cand eu ma incapatanam sa-l conving ca 2 euro pot muta muntii, ca nu e corect sa ajungem sa cersim pentru lucruri pentru care deja platim. Dar stiu ca atunci cand viata ajunge sa depinda de bani, totul se schimba.
    In pozele de pe site-ul Cliniclowns am recunoscut actori de la Teatrul Ion Creanga. Sunt oameni iubiti si talentati. Si cred cu tarie ca zambetul poate ajuta. Eu sunt genul care intra in depresie in spital. Nu conteaza ca e doar o vizita sau o problema. Tin minte cand am fost internata cu Mihai, mi-a tinut mama locul o zi. Cand m-am intors colega de salon mi-a spus cat de vesel a fost Mihai cu mama. Si-am stiut ca eu sunt de vina. Tristetea mea il acapara si pe el. Si nu i-a facut bine.
    Sanatate multa!

css.php
Privacy Policy