Co-sleeping – arta de a dormi pe o dungă

31 Aug 2009 by Ada

Îmi place să dorm. Dorm cu plăcerea cu care un oenolog gustă vinuri. Mi-ar plăcea un pat mare cât o cameră, sau mai bine zis o cameră în care să nu am decât un pat şi o veioză şi o măsuţă pe care să am o oglindă şi câteva creme. O veioză şi o carte, pe o noptieră. Şi atât. Fără tv. Fără şifonier (mi-ar plăcea să fie în perete). Cu ferestre mari. Şi cu o saltea prietenoasă. A mea devine insuportabilă după mai mult de 8 ore în care stai întins pe ea. Mă trezesc cu spatele ţeapăn. Şi mă doare până la lacrimi. Deşi e o saltea bună, căreia i se face reclamă la tv.

Atunci când ne-am mutat de la 3 camere la 2, am ales să împart noua casă în spaţiu de lucru şi de joacă şi spaţiu de dormit. Oricum, Irinei îi va fi mai bine să doarmă cu mine în casa cea nouă şi am un pat mare, în care sigur încăpem amândouă, mi-am făcut eu socoteala. E o situaţie temporară, asta e viaţa, fatiţa nu mai are camera ei, oricât de rău ne-ar părea şi mie şi ei, şi oricât am ofta după căsuţele anterioare, asta e ce putem acum. Şi încă situaţia noastră locativă e decentă faţă de multe alte cazuri pe care le cunosc. O să ziceţi că puteam s-o culc pe canapea, în camera de zi, dar vedeţi, eu lucrez noaptea şi ţăcănitul tastelor sigur ar fi ţinut-o trează. De ce nu i-am cedat dormitorul, cu totul? Pentru că trebuia să depozitez undeva un pat dublu uriaş şi mă autocondamnam la dormitul pe o canapea nu foarte comodă. Dorm cam 5 ore pe noapte, măcar pe alea să le dorm într-un pat normal, pe o saltea mare, nu pe una de burete.

Irina e un copil relativ înalt pentru vârsta lui. Are 113 centimetri în înălţime şi vreo 30 în lăţime. Ai zice că un pat de 2.20 pe 1.80 e destul de lung şi lat pentru un copil atât de mic. Are totuşi darul de a ocupa, împreună cu suita dânsei, mai bine de trei sferturi din surpafaţă. E normal, de vreme ce împreună cu noi dorm o caracatiţă prietenoasă, un dragonel, două pisici (una din ele mai miaună, în funcţie de cum îi e presată lăbuţa cu buton), familia Leu (mama, tata şi copilul), uneori Barbie înnaripata sau Wall-e şi iubita lui, Eva. Plus cănuţa de apă, fără de care nu se poate. Cănuţă pe care o trânteşte uneori de saltea, sau pe care o pierde printre cele nu mai puţin de şapte perne, de diferite dimensiuni şi constituţii. Una e cu puf, alta e cu blazon, a treia e învelită în prosop, pe a patra scrie cu litere fosforescente “Good night, Princess”, a cincea e roz cu omidă în relief şi în fine, două perne obişnuite, rămase de pe vremea când în patul matrimonial dormeau doi adulţi.

Dar vremurile se schimbă. Acum patul matrimonial a intrat sub o nouă stăpânire. Ea se culcă prima. Îi verific mereu temperatura, o pup, o mângâi, îi mai masez câte o tălpiţă, this little piggy went to the market and this little piggy stayed home, this little piggy had bread and butter and this little piggy had none… Citim întinse una lângă alta, la lumina lămpii de veghe, ştie poveştile pe dinafară şi mă corectează dacă greşesc. Apoi o pup de noapte bună, deja rugăciunile şi le spune singură, cu voce tare, să o aud din camera cealaltă.
Se mai joacă puţin cu jucăriile, le dă apă din cănuţa ei, le verifică amigdalele, le dă, mai nou, şi câte o linguriţă de antibiotic. Le spune poveşti, le face masaj, apoi se face linişte şi adoarme, încet, aşa cum sufli în lumânare, alunecă în somn. Şi-apoi începe balul.

Irina visează, se răsuceşte, vorbeşte, uneori ţine adevărate speech-uri în stare de semi-trezie. Uneori doarme cu obrazul pe Eva, alteori visează că a plesnit-o karakiri cu unul din braţele ei şi se trezeşte ţipînd “Auuuu, maaami, m-a lovit cineva”. Dar pas de o dă afară pe karakiri din pat… Nici nu mă mai mir când mă trezesc cu Wall-e înfipt în coaste sau cu unul dintre membrii familiei Leu pe sub pernă. Mi se mai întâmplă să încasez câte o lovitură de picior drept în ficat. De multe ori dorm într-o singură poziţie, sau de-a latul patului, pentru că o găsesc întinsă pe diagonală şi mi-e milă să o dau mai încolo. Amorţesc des. Alteori doarme lipită de mine, cu picioarele puse amandouă peste mijlocul meu. Ori cu o mână prinsă zdravăn în pletele mele.

Respiră atât de uşor spre dimineaţă, că mă surprind punându-i mâna pe piept, să-i simt bătăile inimii. E tare frumoasă, mă mai uit la ea aşa, în semi-întuneric, dându-i câte o şuviţă de pe frunte. Uneori, când dormim de prânz, îmi face masaj ea mie şi mă mângâie. Apoi mă pupă pe obraz şi-mi spune “Hai, dormi frumos”. Uneori mă mai fac ghem pe canapea, în special dimineaţa, după ce-mi iau pastila şi-mi acord încă o jumătate de oră de somn. Ea mă ceartă, “Mami, te-am aşteptat în pat, de ce n-ai venit”.
I-am promis că până începe şcoala va avea din nou camera ei, pătuţul ei, locşorul ei. Sper să mă pot ţine de cuvânt. Nu că nu-mi place să dormim împreună, dar mi-e dor de un somn de 10 ore, neîntrerupt de niciun mieunat de pisică roz…

PS: eu nu cred în Attachment Parenting. Eu cred în independenţă. Deşi uneori am senzaţia că dubla circulară de cordon e încă în jurul gâtului meu.