Cobourg, Sunny Side Up

2 Aug 2015 by Ada

– So, how do you like your eggs, Ma’am?

E tânăr, are o plasă subțire peste părul cârlionțat și poartă un sistem hands-free, cu microfonul lipit de obraz. E 9.30, e dimineață, mi-e foame, ne-am trezit special să prindem micul dejun la A&W și băiatul ăsta pune întrebări încuietoare. Îl privesc ușor interzisă. Oare ce mă întreabă? Doar e clar, n-am cerut omletă. Am cerut All Canadian Breakfast. Cum s-o zice “Ouă ochiuri” în engleză? Îmi trec tot felul de bancuri prin cap, dar toate sunt în românește…

– Sunny side up?

Ha! Asta sună cunoscut!

– Sunny side up, yes, sunny side up, please. And orange juice. And coffee, to go. Thank you.

Una din frustrările mele de mamă e că în toate diminețile în care pregătesc ouă ochiuri la micul dejun, până ajung să mă așez și eu la masă, ochiurile mele sunt deja reci. Azi nu se mai întâmplă așa. Azi am în față o farfurie cu ouă ochiuri, fierbinți, sunny side up (alternativa, mi-a spus Laur, ar fi fost “over easy”, adică fix cum nu-mi place mie, când gălbenușul nu mai curge), cârnați cu aromă de arțar, hash brown (un fel de chifteluțe de cartofi) și toast uns cu unt sărat, suc de portocale și cafea. Ne-am ferit până azi de cârnații ăștia cu aromă de arțar și rău am făcut, că-s tare buni… Iar pâinea prăjită (brown, please!) cu unt sărat… Ale, m-am gândit la tine.

Ne-am trezit destul de devreme, cu gândul să nu ne prindă prânzul pe autostradă. Destinația noastră de o zi: Cobourg, un orășel pe malul lacului Ontario, pe a cărui plajă cu nisip fin are loc un concurs de castele de nisip. Prima oară când am aflat de concursul ăsta m-am bucurat foarte tare.

Mi-am închipuit că e un eveniment foarte generos din punct de vedere al imaginii și, cum am primit de Ziua Mamei un super Canon pe care mi l-am dorit mult, vânez ocazii.

Lacul Ontario este imens. Are o suprafață de 19.000 de km pătrați și este unul dintre cele mai mari cinci lacuri din America de Nord. Are un singur cusur: este un lac glaciar. Și când spun glaciar, trebuie să vă închipuiți o apă mult mult mult mai rece decât orice apă rece în care ați pășit vreodată. Pentru canadieni însă asta nu înseamnă nimic. Azi, la Cobourg, copii și adulți se scăldau cu aceeași veselie cu care, de cealaltă parte a globului, la Mamaia, se face baie în Marea Neagră.

O suspectez pe Irina că se transformă în băștinașă înaintea mea. N-a avut nici o problemă să se bage în apa asta în care eu și Laur am intrat cale de doi pași și am ieșit mai iute decât intraserăm. Dar să nu ne grăbim. Să începem cu autostrada 401… Imaginați-vă un fel de A2 cu 10 benzi pe sens în anumite locuri, pe care unele mașini zboară ca vântul (pe benzile colectoare) și altele se prăjesc încet la soare (pe benzile așa numite “expres”). Așa de încet, că auzi muștele sfârâind pe parbriz.

Sunt 138 de kilometri din orașul nostru până la plaja cu pricina. Ca de la București la Brașov, așa… Minus DN1 prin Bușteni – Poiana Țapului. Dar dacă ați trecut vreodată pe DN1, pe Valea Prahovei, atunci știți cum e. Cam așa ne-am  mișcat și noi azi pe 401… E long week-end, luni e zi liberă și asta înseamnă că toată lumea pleacă de acasă și se frăsuie, care încotro. Lui Laur tare nu-i place să conducă în așa aglomerație și se tot răstește la oameni: “Da’ mai stați, băi, și-acasă!” le zice și-mi vine să râd și să plâng deopotrivă, că-n fond, nici mie nu îmi place aglomerația, dar nici să mai stau acasă nu mai pot, destul stau de luni până vineri pe niște călduri pe care nu mi le imaginam posibile în Canada.

Am făcut 3 ore până la destinație și, când am ajuns, parchează dacă ai unde… Orășelul era plin, plin ochi, cu strada principală închisă din loc în loc pentru un târg de sâmbătă și niște tobogane gonflabile. Am reușit să găsim totuși un colț de trotuar gol pe lângă stația de tratare a apei, nu departe de plaja care ne interesa.

Sunt case frumoase prin Ontario, scumpe, mult peste cât fac în realitate, dar frumoase și dichisite, cu gazon tuns periuță și multe ghivece de flori… În Cobourg sunt mai frumoase decât la noi în oraș. Mai mici, mai cochete și mai spre malul lacului… Iar lacul, când bate vântul are valuri cu nimic mai prejos decât marea. Sunt pescăruși, nisipul e foarte fin, ici colo sunt chiar și scoici mici (habar nu aveam că există scoici și în lacuri), ba chiar am văzut și niște plante de apă dându-și duhul în soare.

La mijlocul plajei, oameni veniți din toată Canada și chiar de peste graniță, de la vecinii din State, sculptau figuri în nisip. Am văzut balene cu pui, castele, dragoni, mulți dragoni, ba chiar și personaje din filme și din desene animate. Pun aici fotografia cu dragonul meu preferat. Pe restul le va prelucra Laur un pic mai târziu și le veți putea vedea într-o galerie. Erau impresionante, oamenii păreau profesioniști, dar concursul încă nu se terminase și aglomerația era destul de neplăcută, așa că ne-am retras spre marginea plajei, mai aproape de drumul pe care veniserăm. Așa cum se întâmplă de obicei, cea mai frumoasă sculptură, o sirenă, am întâlnit-o în afara spațiului de concurs, când deja pusesem camera în geantă, deci nu pot să v-o arăt. O am în gând însă, și vă rog să v-o imaginați, cu coada ușor îndoită, cu solzii definiți cu îndemânare de sculptor, cu cupe din scoici pisate acoperindu-i sânii, cu plete lungi și ude și cu o expresie ușor mirată, poate puțin îngrijorată… Era frumoasă.

Ne-am așezat scaunele pliante aproape de mal, am închis ochii și mi-am pus un dop imaginar în ambele nări, ca să nu mai miros ne-săratul apei de lac.

Pot spune că preț de câteva minute bune am fost bucuroasă în adevăratul sens al cuvântului.

Fetele se jucau, valurile se spărgeau de mal, pescărușii obraznici își apărau teritoriul cu țipete și pași repezi pe nisip, cu fluturări rapide și agresive de aripi. Cu nisip și pe pleoape, copiii erau bine. 

N-am stat mult. Soarele ardea destul de tare și statul în mașină e destul de obositor și pentru șofer și pentru pasageri, nici prânzul nu-l luasem… Desigur, nici noi n-am ajuns în intervalul indicat de doctori pentru plajă. Dar așa e când ai copii, planifici una, iese alta, și-apoi se stă în coloană pe autostradă…

Pe la patru s-a întunecat a ploaie, tot cerul se făcuse negru, așa că am strâns iute scaunele și jucăriile de nisip și am plecat. Mi-ar plăcea să locuiesc într-un astfel de oraș mic. Dar, cine știe cum e să fii pe malul lacului, iarna, când vântul nu mai e chiar așa plăcut ca azi.

Sper să ne mai întoarcem la Cobourg, dacă voi reuși să-l conving pe Laur. El preferă apele mai calde și mai aproape de casă. Wasaga Beach, Grand Bend, sunt doar nume pentru mine. Pentru el sunt amintiri din altă viață. Cu autostrăzi mai puțin aglomerate.Cu parcări mai goale. Cu dimineți mai iuți. Poate vom ajunge și pe acolo.

Până atunci, pe 8 august am putea vedea corăbii cu pânze într-un alt port la lacul Ontario, Port Stanley. De data asta vom pleca mai de dimineață… Și, cine știe, poate vom rămâne și peste noapte. Am senzația că a doua zi după festivaluri, promenadele sunt mai plăcute decât chiar în ziua în care se întâmplă acțiunile.

Pe curând!