Contra-vizita

23 Mar 2008 by Ada

– Irina, hai să ne înţelegem… O să mergem în vizită la Luca. Dacă te aud că plângi sau dacă vă văd că vă bateţi pe jucării, s-a terminat cu vizitele. Te rog să te porţi frumos. Dacă vrei o jucărie, îi ceri lui Luca, fără să plângi. Dacă nu vrea să ţi-o dea, să nu te văd că i-o smulgi din mână! Ai înţeles?
– Am înţeles.
Cu lecţia învăţată, îmbrăcată din nou în rochiţă de mare gală, Irina era pregătită să se întâlnească iar cu Luca. Nu că nu s-ar vedea în fiecare zi la grădiniţă, dar parcă bucuria pregătirilor vizitei şterge orice alt detaliu pentru amândoi.
– Să mergem să luăm flori pentru mama lui Luca.
Irina ştie că atunci când mergi în vizită (chiar dacă mergi doar până la bunica, de exemplu) trebuie să duci flori. Ea le alege de obicei. Dar pentru că astăzi ne presa timpul, am intrat singură la florărie. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului, ea cu bunica de mânuţă, spunându-le tuturor trecătorilor că are rochiţă frumoasă şi că merge la Luca şi că o să danseze pentru Luca…
Ne-am urcat în maşină, ea atentă să nu cumva să i se şifoneze rochiţa, eu atentă să nu cumva să cadă la vreo frână.
– Unde e casa lui Luca?
– O să ajungem imediat, Irina.
– Dal eu n-o văd.
– Ai să o vezi.
Am ajuns în faţa casei lui Luca. Uşa s-a deschis larg, şi din prag Mama lui Luca şi Luca însuşi ne-au zâmbit. Ce primire frumoasă! Ce pregătiri! În onoarea Irinei, a scos trenuleţele lui cele mai frumoase. Toată dimineaţa a construit două trasee, unul pentru el, unul pentru Irina. Au cântat la pian, s-au alergat în jurul mesei rotunde, s-au ascuns pe după rafturi, au invadat chiar şi spaţiile interzise (dormitorul părinţilor), s-au mai certat de vreo trei ori pe câte o jucărie, dar în comparaţie cu vizita la noi acasă, amândoi s-au purtat mult mai frumos. Iar noi, cei mari, ne-am încântat ascultându-le dialogurile.
– Iliiiinaaa!
– Da, Luca, sunt aici!
– Hai să ne ascundem, vrei?
– Da! Pune zucălia asta acolo!
– Acolo?
– Da!

În onoarea Irinei, Luca a pregătit o piesă de teatru de păpuşi, împreună cu tatăl lui. A fost teatru interactiv, pentru că Irina a intrat în joc şi a răspuns la întrebările personajelor din piesă. Am aplaudat şi am rechemat actorii la rampă. Apoi Irina a dansat pentru Luca şi a cules aplauzele asistenţei. Ne-am despărţit prieteni, fără lacrimi. Am promis iar că ne vom mai vizita. Poate chiar vom ieşi cu tricicletele prin Cişmigiu.
Pe drumul spre casă, Irina mi-a povestit ce a făcut ea în vizită la Luca, de parcă n-aş fi fost acolo.
– Te-ai purtat foarte frumos, Irina, sunt mândră de tine.
– Da?
– Da! Bravo!
– Dal m-am pultat şi foalte ulât foalte puţin.
– Ei, a fost foarte puţin. Data viitoare va fi şi mai bine.
Trag concluzie că Irina e mai bun musafir decât a fost gazdă. Dar pentru amândoi copiii chiar a fost – de data asta – o după-amiază frumoasă.