Copil-ot

25 Jun 2008 by

Circumstanţe vitrege (copilul cu febră mare şi colac peste pupăză, domnu’ Nicu, Şoferul microbuzului grădiniţei plecat în concediu 2 saptamani) m-au forţat să las deoparte fiţele, temerile, ruşinea, tracul şi sa reîncep să conduc. Precizez că am carnet din ’97 dar de condus am condus ultima oară în Anglia, acum aproape doi ani şi pe partea cealaltă a drumului, cu schimbătorul de viteze şi frâna de mână pe stânga. Cumplit. Ce mi-era mie frică, dar când m-am văzut la volan pe M6 am mai depăşit un prag psihologic. Revenind pe plaiurile natale, n-am mai avut ce conduce, până când de curând l-am înfiat pe Costică, un tico verde praz, mic, drăguţ, condus de o mamă de trei copii care a avut un an de zile curajul să meargă cu toţi trei copiii în acea maşină. A fost dragoste la prima vedere (în sensul că alta nu ne puteam permite şi asta încă merge). Am zis “da, îl vreau pe Costică.” Am suportat o mulţime de glume de genul “Tico, o maşină cu care nu ti complici” dar până la urmă l-am căpătat. Mi l-au adus în faţa blocului. Un vecin binevoitor mi-a ridicat ştergătoarele, semn că nu acolo trebuia parcat Costică. Am înţeles repede mesajul şi m-am urcat la volan chiar din prima seară, l-am dus în spatele blocului, sub geam, să-l văd. L-am parcat ca vai de el, dar l-am parcat!
Tora s-a despărţit de Costică în lacrimi, a trebuit să-i dau îngheţată ca să nu mai plângă şi să-i promit că am să mă port frumos cu maşinuţa şi am să încerc să n-o pocnesc, să n-o zgârii prea tare, să n-o bruschez. Am promis, acum trebuie să mă ţin de cuvânt. Stăteam liniştită, deja făcusem planul: o să iau eu nişte lecţii înainte să ies în trafic, găsisem şi-un instructor în blocul de vis-a-vis, trebuia doar să stabilim când începem. Dar ne trezim într-o zi că are copilul 39.7. Ce puteam să fac?
Noi cam lângă autostradă, pediatra în buricul târgului, copilul aproape de temperatura de fierbere. Hai. Treci la volan.
Luat copilul, pus pe scaun (noroc că-i cumpărasem scaun!) legat cu centura, ameninţat cu pedepse veşnice dacă îndrăzneşte să umble la cataramă şi gata, să înotăm dimpreună cu rechinii de pe Iuliu Maniu până hăt, la parcul Tineretului.
Nu zic de câte ori era să murim. Până mi-am amintit eu cum e cu vitezele la curbe, cu traversarea intersecţiilor, cu schimbatul benzilor, am fost de câteva ori în pericol. Acum când mă gândesc mi se face rău, dar a trecut. N-am omorât pe nimeni, doar oglinda retrovizoare a lu’ Costică s-a strâmbat la o curba luată cam strâns lângă un partener de trafic. Dar am ajuns. Cu ovaţii! Cu “bravo, mami, aşaaa, mami! excelent” – exclamaţii pe care nu ştiu dacă să le pun pe seama febrei sau a inocenţei copilului.
Am ajuns. Am parcat foarte departe (parcarea cu spatele încă reprezintă un mister pentru mine) de intrarea în policlinică. Am intrat la doctor. A controlat copilul, ne-am întors acasă cu bine. Nu mi s-a mai oprit motorul decât de două ori.
Asta se întâmpla cam cu trei săptămâni în urmă.
A doua zi după excursia la doctor, musai să ajungem la Academie, să preiau un manuscris. Atunci. În seara aia. Peste 2 ore. Mi-am făcut traseul în minte, am pus din nou copilul pe scaun, l-am legat fedeleş şi iar am pornit la drum. Am ajuns cu bine şi de data asta.
– Stai bine, Irina?
– Da. Mă cam deranjează centura.
– Las-o legată, mamă, că dacă o scoţi, se opreşte Costică.
Pentru aceia dintre dumneavoastră care cred că nu e frumos să minţi şi cu atât mai puţin să-ţi minţi copilul, am doar un zâmbet condescendent. Încercaţi dumneavoastră să convingeţi un copil de trei ani obişnuit să facă surfing cu centura de siguranţă pe pereţii microbuzului grădiniţei că aşa e legea, că aşa se face, că e bine pentru sănătatea lui… Vax. “Fac sălfing mami! Uiiiii” nu e ceea ce vrei să auzi când iei o curbă.
– Se opreşte Costicăăă?
– Da! (iartă-mă, Doamne!)
– De ţe?
– Că aşa e construit. Dacă nu purtăm centură, nu poate să meargă. Şi-n plus, dacă ne vede poliţia fără centură ne amendează şi ne ia şi carnetul.
În prima mea călătorie cu Irina, singure în maşină, poate pentru că îi era cald, poate pentru că îi era rău, poate pentru că luam eu curbele nu ştiu cum… copilul a vomitat.
Ce e de făcut în asemenea circumstanţe?
Mai nimic. Mergi înainte şi când te întâlneşti cu editorul îi zici să aducă şi o sticlă de apă şi nişte şerveţele umede, să ştergi copilul. Eu am noroc, editorul meu e ok, pricepe fazele astea fără prea multe explicaţii. Pe drumul de întoarcere acasă, am stat cam 20 de minute pe podul de la Grozăveşti la semafor, cu indicatorul de benzină îndreptându-se vertiginos spre roşu. Am pus-o pe Irina să discute cu îngeraşul ei, să aranjeze să ajungem totuşi până la Petrom.
– Hai, Costică, hai, că poţi să ajungi la benzinărie, zicea copilul de pe bancheta din spate.
Apoi, când ne-am întors din vacanţă, am descoperit că domnul Nicu e în concediu încă o săptămână.
Vrei, nu vrei, conduci, mami.
Acum deja e mult mai bine. Acum am redescoperit încet, încet regulile de bază. Am copilot, Irina mă atenţionează dacă pornesc fără să-mi pun centura (“Hei, mami, centuraaa! Nu porneşte Costicăăă” )îmi spune când trebuie să fac stânga-dreapta (nu prea le nimereşte tot timpul, dar vorbeşte ca un om mare şi aplaudă şi mă încurajează, ceea ce face bine la moral). Mă mai păcăleşte ea la stopuri, dar am învăţat să verific că e verde înainte să apăs pe acceleraţie. Merg încet, de frică. Nu mă avânt, sunt atentă, mă străduiesc să nu-l bag pe Costică în gropi (“Mami, îl loveşti pe Costică şi plânge!”), cer frumos voie să schimb banda când trebuie musai să fac dreapta şi eu mă trezesc în mijlocul coloanei. Iar Irina zâmbeşte, de multe ori adoarme sau protestează că n-avem şi noi aer condiţionat şi-atunci mă prefac că avem aer condiţionat, mai dau drumul la ventilatoarele alea banale de pe bord, uneori în loc de aer intră în maşină gaze de eşapament, şi-aşa a învăţat Irina cuvântul noxe… Duminica mergem să-l spălăm pe Costică la spălătoria de maşini (l-am spălat noi în spatele blocului într-o după-amiază, cu detergent de vase şi burete pentru teflon, Irina l-a limpezit cu stropitoarea, dar toată redacţia domnului soţ şi-a pus mâinile în cap când a auzit la ce tratament l-am supus pe bietul Tico) şi să-i dăm să pape benzină.
E bine.
Am cu ce. Am cu cine. Dumnezeu să ne ajute. Dumnezeu să v-ajute.

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. Luminitza

    superb!bravo maman!multe felicitari!eu dupa ce am picat sala de doua ori, m-am lasat pagubasha cu carnetul, si desi am uneori un complex pe tema asta, imi dau seama ca tot mai bine asa , cu metroul prin paris.si fi-miu avea azi noapte 39 de grade si eu am acusi 33 de ani si corpul s-a dus naibii dupa nastere but im still optimistic and inlove with life and so on..

  2. mara

    hahaha, excelent! sigur, nu esti tocmai de invidiat, dar te descurci de minune :))

  3. Rhadoo

    Pune-i lui Costica abtibild cu “Baby on board”. Este mai “convingator” decat o lamaie de incepator. 🙂

  4. andreea

    deci vaaaaaaaaaaai! ce curaj poti avea!!!! eu nu as avea curajul sa fac asta!!!!

    nu am decat cuvinte de lauda pt tine, esti cea mai tare mamica!!! sa ai grija de tine si de piticuta ta!!!

  5. Ada Demirgian

    @luminitza: draga luminitza, chestia cu corpul e relativa, mie sotul imi spune zilnic ca ma place asa cum sunt, eu ii spun destul de des ca daca mai cumpara inghetata a incurcat-o. Pana la urma e important sa fim sanatoase ca de manechine e plin pamantul.
    @mara: merci, urmezi tu.
    @ rhadoo: Costica e dotat si cu baby on board. e pus cam stramb si fiind pe bleumarin nu prea se vede. Trebuie sa gasesc ceva sa sara in ochi. Mai pe galben. Mai caut.
    @andreea: sa stii ca nu-s tocmai nebuna. nu e chestie de curaj e chestia ca decat sa dau 400 de mii pe taxi mai bine ii dau eu la Petrom si merg 3-4 zile de banii aia, daca nu mai mult. Sunt momente cand n-ai incotro, inoti.
    Merci de cuvintele de lauda, promit sa am grija.

  6. andru

    Doamne, ai atins un punct asa de sensibil! Eu am fobie de masini si volaneala. Ei, nu chiar fobie din aia serioasa, in toata regula, dar as face orice sa nu fiu eu aia care conduce. De altfel, cred ca de asta voi continua sa locuiesc intr-un oras in care pot ajunge pe jos in orice punct (rezonabil) imi doresc…

    Dar in fiecare seara, cand imi trec prin fata ochilor chestiile pe care nu le-am facut peste zi, asta e cap de afis: nu mi-am facut curaj sa urc la volan…

    In fine… Intr-o buna zi va trebui sa scutur copilariile astea si sa iau atitudine. Sa stii ca mi-ai dat un strop de curaj!

  7. Ada Demirgian

    Andru, inainte sa iesi pe sosea e important sa inveti cine trece primu’ pe strada mare, unde e frana si cum sa faci sa nu iti moara motorul in intersectie. Restul… ca mersul pe bicicleta.
    Eu am capatat curaj de la Dono ca a marturisit public ca nici el nu stie sa pacheze cu spatele si da ture pana gaseste loc de parcat usor. Hai, curaj, inscrie-te la scoala. V. a zis azi ca musai sa se apuce 😀

  8. Cristian

    costică, ionică…

css.php
Privacy Policy