Copilul berbec/copilul capricorn

14 May 2012 by

O sâmbătă obişnuită, în parcul frumos nu foarte aproape de casă. Lia vrea să meargă, dar şi Irina vrea să meargă. Cea mică încearcă să meargă pe pământ. Cea mare ar vrea să-şi păstreze echilibrul pe roţi ce se-nvârt sub picioarele ei.

Copilul berbec se apucă de degetele mamei cu hotărâre, transmite doar din priviri tot ce are de spus: “Deci, amamam, să-ţi spun cum stau lucrurile,  eu mă ţin de tine şi tu mergi unde-ţi spun eu, cât timp îţi spun eu. Când nu mai pot, am să-ţi dau drumul, dar până atunci e mai simplu pentru toată lumea să faci cum îţi zic eu, altfel va şti tot parcul că nu pricepi din prima. Da? Să mergem, amamam! Înainte! Ba nu, la dreapta! Ba nu! Uite, coaja asta de sămânţă e interesantă. Şi aici ce e? Şi dacă trag de asta ce se întâmplă? A-ha! Stai că pe aici am mai trecut. Recunosc dungile astea. Uite şi chestia aia drăguţă în care mă legănaţi voi până nu mai văd prea clar ce mă-nconjoară. Îmi place în leagăn şi vreau să mă dai în leagăn acum. Acum. Să vină Ta-tiiiiiiiiii.

Tatiiiiiii. Ai venit, da, bine, fă ceva. Dă-mă-n leagăn. Mai sus. Mai sus. Mai tare. Ce faci? De ce opreşti leagănul? De ce te-apropii? Ce e asta? De ce mă gâdili? A, e un pupic. Şi eu ştiu să te pup. Te iau în braţe şi zic Aaaaaaaaaoooooo şi pe urmă dau să te mănânc, ţi-aduci aminte, facem asta zilnic. Hahaaaaa! Asta mi-a plăcut.

Copilul capricorn e curios, dar se teme de schimbări. Ar vrea să le-ncerce pe toate, dar numai dacă e cineva prin preajmă să îl ţină de mână. Fără mâna pe care o reclamă cu tărăboi nu vrea, nu poate, nu ştie, nu reuşeşte. Plânge, se-mbufnează, îşi încrucişează mâinile peste piept, cu botul de un metru bate din picior şi iar se tânguie, bombăne la infint. Sigur, pe mine nu mă ţine nimeni, mami, vino, mami, mami, mami, vino. Laaaaa-ur. Ajută-măăăăăă! Dar dă-i un deget şi explică-i exact cum se face şi pe urmă priveşte-o înflorind, mimoză cu ţepi de cincisprezece metri, gata să te muşte doar pentru că-i e frică de tine, gata să se încaiere cu ochii închişi, pentru că, nu-i aşa, doar închizi ochii şi tot ce e rău dispare. Merge fără să privească la drum, merge cu degetele albindu-i-se de strânsoare pe mâna adultului care o ţine, merge, fără să gândească, agăţându-şi toată speranţa, toată frica, tot curajul de privirile adultului, ochi în ochi cu sprijinul ei reuşeşte. Râde în hohote, un râs nervos, râs care-mi spune că-n secunda aia moare de frică, dar n-o să-şi dea drumul, n-o să se lase, pentru că a început să prindă şpilul şi acum îi place, acum vrea cu tot sufletul ei să poată şi singură, să se descurce, ca atunci, la doi ani şi jumătate, când refuza să-i închei săndăluţele, şi fugea cu ele “mă decuc, mami, mă decuuuuc.” Apoi, pe măsură ce sinapse noi se aprind în creier, pe măsură ce-nvaţă, dar tot cu frică infinită, dă drumul mâinii şi râde cu alt râs, râsul păsării ce a prins curentul bun sub aripi şi-o-mbată văzduhul, şi uite-o luându-şi avânt, cu mişcări din ce în ce mai ample, poate prea ample pentru penele ei încă fragile, face piruete şi strigă u-huuuuuuuu! maaaaami, priveşte-mă, maaaaaami uită-te la mine, pooooooot…

Desigur, după cel mai optimist, vesel, triumfal “poooooooooooooot” urmează o bufnitură seacă, sigur se-mpiedică şi-ncepe să plângă cu lacrimi amare, mai mult de ruşine decât de durere şi-atunci, atunci trebuie s-o iei în braţe şi s-o mângâi şi să-i aduci aminte ce tot spui de aproape şapte ani: nu-i nimic, Irina, se mai întâmplă, haide, ridică-te, scutură-te şi mergi mai departe, încearcă încă o dată, poate că o să mai cazi, dar trebuie să încerci, pentru că acum cinci minute puteai! Haide! Poţi!

Momentul acela când stăpâneşte noua mişcare suficient de bine încât să nu mai cadă declanşează în copilul capricorn munţi de bunăvoinţă şi de răbdare faţă de cei mai mici. Atunci devine expertă, atunci o ia de mână pe Lia şi cu o voce sigură, cu un ton aproape adult spune “Haide, te ţin eu, să mergem, pe aici, Lia, uite, aşa se face asta şi cealaltă şi încă una, trage de asta, apasă aici, pune degetul acolo, nu! Nu! Nu, Lia, prostuţo, te răneşti.” Copilul berbec poate-nvârti pe degete o mare de adulţi, dar cu Sora cea Mare nu-i merge şi mai de voie, mai de nevoie, face până la urmă cum i se arată. Neştiind ce e frica, toate căderile Liei ard mai repede, lacrimile ei sunt mai rapide, supărările mai tumultoase, Lia nu se jeleşte, Lia îşi strigă durerea cu furie şi după ce se descotoroseşte de tot ce nu-i place din ceea ce simte, râde. Hahaha! Ce-ai crezut!?

 

 

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. buna Ada, voiam doar sa-ti zic ca pe blogul tau se ascund niste troienei 🙂 noroc ca am antivir

  2. Lizi

    Buna Ada,
    ai descris asa de bine copilul capricorn.Ma regasesc si acum la 38 de ani in descrierea facuta.Esti un om,un parinte adevarat, care vede si sustine.
    Este greu cand nu gasesti mana despre care vorbesti.Imi iubesc parintii, dar eu singura nu am reusit sa-mi inving temerile.Traiesc, dar cu multe lacrimi.
    Esti un om deosebit prin tot ceea ce oferi, prin vorbele tale.
    Multumesc,
    Lizi

    • Lizi, sunt bune lacrimile, dar nu uita, cand cazi, te ridici, te scuturi si pleci mai departe. Da?

css.php
Privacy Policy