Copilul Capricorn – Capacitatea de a manipula universul înconjurător

12 Jan 2010 by

Că Irina e un copil puţin înaintea generaţiei sale nu mai e o afirmaţie de mamă care-şi laudă puiul. Nu e copil-minune, nu e un geniu, are însă un soi de maturitate pe care nu mi-aş fi dorit-o pentru ea, cel puţin nu atât de devreme. Motivele creşterii ei bruşte sunt două: divorţul meu de tatăl ei şi spaima mea că va ajunge o plantă exotică neînstare de mai nimic.

Mi s-a spus deseori că sunt prea exigentă şi că îi cer prea multe pentru vârsta ei. E posibil, însă fiind singura autoritate din viaţa ei, uneori e nevoie să fiu mai puţin drăguţă şi poate mai puţin îngăduitoare decât sunt mamele care pot juca jocul “bad cop-good cop” şi pot arunca pe masă cartea “Stai că te spun lu’ taică-tău şi vezi tu!”.  Oricât am încercat să-l implic pe tatăl Irinei în procesul acesta de control al copilului, n-a ţinut. Mă lasă pe mine să fiu “badcop”.

Aşa se face că Irina e în multe privinţe prea înaintea vârstei. A învăţat relativ repede formulele magice “te rog” şi “mulţumesc”. Foloseşte cu uşurinţă termenii de alint spre a obţine mici avantaje, pe care nu i le mai poţi refuza când te pufneşte râsul. Şi cum să nu te pufnească râsul când tu spui “copiliţă, treci la culcare” şi ea zice “ba tu prima, mamiliţă!”. Raţionamentele ei sunt hilare (“dacă eu sunt copiliţă, tu eşti mamiliţă”, şi  “pentru că eşti fetiţă, eşti maşinăriţă” – în loc de şoferiţă), felul în care încă se poticneşte la anumite cuvinte e dulce (deşi a trecut perioada în care stâlcea poetic limba română).

Demnă de admiraţie e şi atitudinea ei faţă de pedepse.

La un moment dat, din pricini pe care nu le dezvălui pentru că o iubesc, am pedepsit-o: un week-end n-a avut voie la desene animate. Pentru că mie mi se întâmplă toate deodată, sau nimic, în ordinea naturală a lucrurilor, aşa s-a întâmplat ca în acel week-end să fi fost stabilită deja plecarea la tata şi la bunica. A plecat, deci, cu acest consemn reiterat în faţa familiei din partea tatălui: N-are voie desene şi dulciuri şi tata trebuie să aibă o discuţie cu fata pe tema evenimentului care a generat pedeapsa. Bunica avea dispensă secretă să-i mai scape câte un dulce, aşaaaa, pe sub mână.

Luni am aflat că tata n-a avut inimă s-o certe, o vede prea rar şi mai bine mă lasă pe mine să fiu personajul negativ (că tot spuneam mai sus ceva despre asta) dar şi că, spre bucuria mea, Irina a refuzat să se uite la desene deşi a fost tentată în repetate rânduri. “Mama a zis că n-am voie, nu mă uit”.

Într-unul din episoadele mele de scăpat caii pe mirişte, în urma unei discuţii care mi-a amintit prea tare de perioada în care eram căsătorită cu tatăl ei, m-am dus seara târziu s-o iau pe sus, după ce în prealabil i-am tras şi bunicii un perdaf telefonic. Nu sunt mândră de acel episod, a fost unul din momentele în care impulsivitatea mea a fost mai puternică decât raţiunea.  A fost, cred, un episod dramatic, pentru care e posibil să mă urască mai târziu, până va înţelege ce anume m-a adus în stare s-o smulg din braţele bunicii în plină noapte. V. stătuse cu ea la computer, la jocuri, desenaseră nişte vaci cu aripi absolut hidoase, care valsau într-un peisaj de coşmar pentru mine: între copaci cu ochi pe crengi, în loc de frunze. Se amuzaseră de râsul ei, o lăsase singură la computer să se joace şi asta mi-a ridicat părul în cap instantaneu. Simţeam cum îmi cresc colţii şi ghearele pe măsură ce mi se povestea ce frumos se jucase Irina la computer. Îl rugasem să nu facă asta. Să nu o înveţe să se joace, să nu-i arate ce minunate sunt jocurile pe computer, să nu-i paseze “microbul”, să nu transforme computerul în “obiectul care mă leagă de tata, pe care oricum îl idealizez in absenţia”. Aşa că, încălcând dânsul înţelegerea, m-am dus s-o iau, ca să priceapă că, în condiţiile date, trebuie să ţină cont de ce spun.

Bunica nu m-a contrazis nici o clipă şi din viteza cu care Irina s-a conformat şi a început să se îmbrace, fără să protesteze şi fără lacrimile cu care mă obişnuisem la fiecare întoarcere a casă, am înţeles că fusese deja prevenită că tata a greşit şi mama vine să o ia. Gravitatea momentului a fost sporită de faptul că tata a luat-o în braţe şi i-a spus “Irina, am făcut ceva ce a supărat-o pe mama şi n-o să ne mai vedem o vreme.”

“Nu vă mai vedeţi până când tata nu merge la doctor”, am completat, ca să fie clare condiţiile revederii.

Tu trebuie acum să mergi cu mama” a continuat V.

“Eu fac ce zice mama” a spus ea pe un ton neutru.

Tot drumul spre casă a vorbit doar despre Croco şi despre Ama Hipopotama, nici o clipă despre tata sau despre ce se întâmplase.

“Eşti supărată pe mine, mami?”

“Nu, Irina, mă bucur că ai înţeles că n-ai de ce să plângi când te iau acasă.”

Minunat copil, veţi zice. Dar are acest copil şi o capacitate extraordinară de a manipula universul înconjurător spre propria ei plăcere, spre satisfacerea propriilor sale nevoi. Spre exemplu:

“Alo, Buni, ce mai faci? Cum mai eşti cu spatele?” înseamnă de fapt “Buni, pot să vin la tine să mă duci în parc şi să mă ridici pe barele alea cu inele?”

“Tata a rezolvat problema aia?” înseamnă de fapt “Când mai vin şi eu pe la voi, că mama a zis că nu-mi dă voie până nu rezolvă tata problema aia?”

“Mami, nu vrei să-ţi fac masaj?” înseamnă de fapt “N-am nici un chef să dorm în după masa asta, aşa că o să te păcălesc că îţi fac masaj şi te mângâi şi te scarpin cum îmi faci tu mie, şi, când ţi-o fi lumea mai dragă, o să te anunţ că te las să dormi tu, să te odihneşti, şi eu mă duc în sufragerie să mă joc. Ca să nu te deranjez, nu de alta…

Aleg prietenia!” se traduce mult mai prozaic prin “bine, fie, fac ca tine, tot ce vrei tu numai să mă laşi să mă duc la ziua Măriucăi, să mă joc cu căpcăunul, pentru că de fapt, dragă mamă, mi-e dor de tata.”

“Vreau la tata” e de fapt “m-am plictisit de tine şi de regulile tale, nu mai bine mă duci la tata şi la buni unde oricum fac numai ce vreau eu?”

Dacă înveţi mecanismul ei de gândire, începi să te prinzi că în spatele vorbelor mari, al celor puţin ieşite din tiparul vârstei, şade un interes bine conturat. Al ei. De când m-am prins de chestia asta, am început să privesc cu circumspecţie efuziunile sentimentale, dar tot pic în plase de genul “Eşti cea mai bună mămică din lume!”.

Related Posts

Share This

7 Comments

  1. Hmmm … majoritatea copiilor incep sa practice, de pe la o anumita varsta, mici manipulatiuni. Asa incearca ei marea cu degetul, asa vor sa vada cine stabileste regulile si daca pot fi cumva chiar ei aceia. Irina a inceput devreme, e clar. Dar cred ca asta e doar o dovada de inteligenta, o dovada a capacitatii ei bune de adaptare. Si, zic eu, nu poti gresi prea tare daca din cand in cand mai “pici in plasa ei”. Ii face bine sa castige jocul cateodata. Si-apoi … ce minunata pierdere pentru tine, nu? 🙂

    O recunosc pe Anna (si asa micuta cum este) si aici in cele povestite de tine. Face cate o nazdravanie, stie ca o pedeapsa se iteste la orizont si vine repede la mine ori la tata-sau, cu ochii inlacramati dramatic “Huuuuh, mummy, hug! Wov you! (love you)”. Poftim! Incearca sa nu razi la asta! 🙂

  2. ceska777

    Esti categoric cea mai buna mamica din lume pentru cea mai grozava fetita capricorn!
    Bifam si noi caracteristica asta desi doar in faza incipienta…

  3. da, inteligenta creste, si cu ea si capacitatea de manipulare.
    ce e important e ca nu are nici o legatura cu dragostea pe care copilul manipulator o poarta parintelui; el isi iubeste parintele la fel de mult si cand il manipuleaza, doar ca atunci pune interesul inainte 🙂

  4. Zodie de pamant,…nu vrei sa stii cum si ince scopuri vorbeste copilul fecioara…:)))

    Pupam Irinuca.

  5. red_poppy

    Si la noi sunt complicate relatiile cu tati si cu buni. Eu am invatat timp sa fiu ceva mai toleranta cu situatiile cu care nu sunt de acord. Obisnuiam sa scot flacari cand erau incalcate regulile ref la TV si la jocurile pe calculator (bine, si acum ma transform in balaur, dar ceva mai rar). In timp am devenit mai permisiva, si din teama ca incrancenarea mea (mai mult pe persoanele cu care aveam si alte prb, decat pe incalcarea regulilor) sa nu accentueze in timp atractia pentru o pasiune interzisa.

    Si mie mi se pare de preferat un copil cu abilitatea de a obtine ceva prin manipulare (in anumite limite, evident), decat unul care solicita intotdeauna prea direct si care reactioneaza violent la refuzuri.

  6. mara

    hahaha, superb, credeam ca doar al meu e prefacut cand imi spune din senin “ce bluza frumoasa ai, mami” desi sunt intr-un pulover de casa lalau pe care-l stie de trei ani, sau cand imi plange cu lacrimi reale in fatza canii de lapte cu cacao seara (pe care il urashte), pentru ca chipurile ii e dor de maica-mea 😉
    destul de tarziu am intzeles si de ce nu si-o fura niciodata de la bataushii din gradinitza: ii face din vorbe, sunt prietenii lui cei mai buni, totzi cu cel putin un cap mai inalti ca el :))))

  7. Haha,in postarea asta o regasesc pe caprita mea,cu manipularile bine ascunse in spatele unor vorbe frumos crosetate:)
    mai nou,la doar trei ani,cand ii interzic ceva spune resemnata “daca asa zici tu mami,asa fac…”,adica uite ce ascultatoare sunt,nu merit si eu ceva?
    sau cand ezit sa ii raspund la o intrebare “spune-mi mami,hai,nu te rusina”=))adica ce,ascunzi ceva de mine?
    am citit undeva ca de multe ori copilul capricorn pare mai matur si ca trebuie tratat ca atare ,ca ii place sa fie responsabilizat.o fi adevarat ce spun astrele.

css.php
Privacy Policy